Project Description

Ca orice teorie, teoria atasamentului este un instrument. Ma intrebam la un moment dat de ce a fost nevoie de ea si, daca tot a aparut, ce daruri are pentru noi. Ca Bowlby nu era prea multumit cu exagerat fantasmatica Klein, care se intamplasa-i fi fost si analista, si ca a cercetat directia opusa…a concretului realitatilor si asa am putea primi raspunsul la “ de ce?”…nu ma multumeste. Cum nu ma multumeste nici raspunsul primit in repetate randuri cu privire la succesul teoriei atasamentului – formularile clare si simple, dublate de cercetarile concrete. Si cum sunt interesat de ceva timp de aceasta teorie am sa fac o incercare in randurile care urmeaza de a-I folosi darurile, pentru ca eu cred ca are ceva sa ne ofere si tocmai acest “ceva” e cel care a propulsat-o. Asa ca am sa las putin mai libere gandurile sa se astearna aici…
Unul dintre conceptele importante ale teoriei atasamentului este cel de model intern de lucru…adica un fel de harta interna ce aranjeaza in spatele ochilor in forme specifice procesele obisnuite ale perceptiei, atentiei, gandirii, actiunii, etc. Este de mirare ca pare ca scapa mereu atentiei faptul ca de la Bowlby este postulata existenta mai multor asemenea modele interne, in paralel, in mintea noastra. Este mult mai usor de acceptat sa spunem ca pacientii nostri au momente de-a lungul psihoterapiei cand isi schimba modalitatile de a privi lucrurile – un alt fel de a spune ca trec prin tipuri de organizari ale atasamentului diferite, adica activeaza modalitati diferite de perceptie, gandire, actiune, etc…adica activeaza modele interne de lucru diferite. Ne putem imagina activarea acestora in secvente mici sau in comportamentul general, ambele fiind valabile si usor de exemplificat.
De ce am pus accentul pe existenta mai multor modele interne de lucru? Pe de o parte pentru ca mi se pare ca aplicatia clinica a teoriei atasamentului urmareste depistarea acestor modele, iar pe de alta parte pentru ca din punctul acesta de vedere teoria atasamentului nu este altceva decat o incercare de a face accesibile, prin corp si minte, teritorii psihice neintegrate. Mai ales prin corpul si mintea terapeutului care incearca sa se acordeze starilor pre-verbale si nu numai, ci si evenimentelor cu caracter traumatic pe care pacientii le-au trait fara insa a avea cuvintele necesare exprimarii explicite. Fara cuvinte, experientele sunt puse in act…sau sunt evocate…sau sunt in-corp-orate…si asa ia nastere rolul de marturisitor al terapeutului, care trebuie sa poata descrie cu cat mai mare acuratete ce se intampla nu numai in el dar si in-tre ei (al treilea analitic?)…Teoria atasamentului pare a adresa in mod mai complex si profund decat pana acum procesele disociative subliniind nu numai partea de defensivitate implicita (eu-bun versus eu-rau) dar si indepartarea experientei “eu nu sunt asa!”, adica a unei experiente incompatibile cu imaginea de sine a persoanei (eu versus non-eu). As putea continua cu prezentarea aleatorie a conceptelor acestei teorii insa mi se pare ca am ajuns intr-un punct unde avem de colectat un dar.
Acest “eu nu sunt asa” deschide intelegeri noi in ceea ce priveste relationalul atat de vehiculat zilelea stea. Deci sa colectam! La nivel relational asta se poate traduce intr-o coluziune foarte interesanta – partenerii ajung sa se priveasca doar asa cum isi doresc sa se vada pe sine (sau singuri). In felul acesta relatia este impiedicata sa creasca dat fiind ca nu este acceptat schimbul, unicitatea perceptiei celuilalt…ci este impusa, reciproc, imaginea acceptata. Daca eu asa ma vad pe mine si asa ma stiu si tu trebuie sa ma vezi la fel. Daca imi re-dai o imaginea a mea pe care nu o pot recunoaste, pentru ca la acel moment pentru mine imaginea aceea nu sunt eu, atunci te/ma resping pentru ca ma ingrozesti. Echilibrul relational este in pericol. Capacitatea fiecaruia de a accepta parti disociate de sine care este in directa legatura cu existenta unei baze de siguranta suficient de solide ofera posibilitatea invatarii din experienta relationala. Esecul mentine imaginea “care nu sunt eu” in afara mea si odata cu asta imi prezerv echilibrul anterior, adica siguranta.
Sa mai coboram o treapta! Eu nu vreau sa ma stiu asa cum sunt, implicit nu as vrea sa ma stie cineva asa cum sunt. Desigur asta implica si faptul ca nu vreau sa te stiu pe tine asa cum esti ca sa fiu sigur ca nu dau de mine sau atunci cand simt ca ma pot regasi pe mine in tine am sa fug. Invalidarea propriei cunoasteri este un aspect atat de des observat in terapiile noastre. Initial copilul are nevoie sa fie re-dat de mama in termeni caldurosi. Daca acest lucru nu se intampla, atunci copilul risca sa o vada prea mult pe mama…si nu va putea sa suporte lipsa imaginii lui…astfel isi va invalida propria perceptie pentru a fi acceptat. Apoi nu-si va mai putea suporta propria lui imagine si o va refuza cand i se arata in relatie.
Ideile acestea au si alta potentialitate, poate mai importanta decat dezvoltarea relationala de mai sus. Ele ne aseaza intr-unul din paradoxurile despre care vorbea Winnicott…pe de o parte dorim sa ne stim in siguranta, necunoscuti, protejati iar pe de alta parte ne dorim sa stabilim relatii autentice, profunde, in care celalalt sa ne stie. Imbinarea dintre perspectiva clinica a teoriei atasamentului si acest paradox ne re-aduce catre ideea multidimensionalitatii sinelui caci paradoxul nu este o formatiune ce trebuie „rezolvata”, ci este asemenea koanului din zen…nu ii poti gasi o solutie logica in sensul in care alegi unul dintre capete…trebuie sa le accepti si sa le traiesti pe amandoua, ele sunt ambele prezente si, daca vreti, ambele de inteles.
Dar cate zone „acesta nu sunt eu!” exista in mintea noastra?Si cate zone in care noi suntem cei buni, nu cei rai? Si cate zone de care nu vrem sa (ne) stim si pe care pacientii cu care ne intalnim zilnic ni le aduc in fata ochilor? In perspectiva clinica a teoriei atasamentului cred ca intrebarile acestea isi au rostul atata timp cat intelegerea functionarii celui din fata mea nu o pot avea decat daca ma pot lasa pe mine sa functionez pe un teritoriu care nu-mi e cunoscut si care imi va forta limitele propriei mele cunoasteri. Schimbarea tine de nefamiliar, de unde si rezistentele si apararile, si este reprezentata de modelarea tipului de atasament de la unul nesigur/dezorganizat catre unul sigur. Cu alte cuvinte schimbarea nu este altceva decat mutarea pe un alt nivel de functionare fara ca vechiul nivel sa fie afectat in vreun fel. Acesta din urma, continuand sa existe, de unde si posibilitatea permanenta de a reveni la niveluri de functionare odata lasate in urma.
Plecand la fel ca Freud de la ideea “ruperii” fluxului de constiinta observabila in discontinuitati sau dificultati ale povestirii vietii, teoria atasamentului prin accentul ei pe ceea ce e neintegrat dar prezent in interiorul nostru face posibile insighturi asupra configuratiei si dinamicii psihicului per general dar si a unor idei, de asemenea generale, despre lucrul psihoterapeutic. Faptul de a “urma” pacientul de-a lungul traseului dezvoltarii sale, implicit a experientelor sale traumatice, presupune anumite confruntari cu limitele de functionare psihica proprii fiecarui terapeut. Felurile de interactiune intre modelele interne de lucru ale pacientului si terapetului sunt studiate detaliat, la fel cum sunt analizate si modalitatile de expandare psihica a celui care doreste sa fie o baza de siguranta. Pentru ca in cele din urma despre asta mi se pare ca este vorba…despre un efort de crestere impreuna…efort realizat initial de terapeutul care apoi se lasa ghidat in viata interna a celuilalt si ghideaza interactiunea in-spre un spatiu sigur. Si asa cum spuneam mai sus, cresterea nu se poate realiza decat intr-un nefamiliar, un spatiu strain in care pentru a intra avem nevoie de acel alt-cineva care sa aiba la dispozitie strategii afective suficient de sigure. Iar pentru a asigura prospetimea interactiunii, terapeutul este nevoit sa fie mereu prezent adica in contact cu trairile proprii probabil la fel de mult cat si cu trairile pacientului (din pacient sau proiectate cumva). Iar astea inseamna ca terapeutul sa fie capabil sa se miste cu relativa usurinta intre moduri de functionare psihica diferite (modele interne de lucru) si ceea ce este in el, baza de siguranta.