Project Description


„Un poet persan povesteste ca un caine, care murea de sete dupa ce ratacise mult timp prin desert, a ajuns pana la urma in fata unei ape. S-a aplecat sa-si potoleasca setea, dar, vazandu-si in apa propria imagine, a crezut ca era un alt caine, care pazea locul oprindu-l sa bea.
Cainele insetat s-a culcat gafaind langa rau si a asteptat. Putin mai tarziu s-a apropiat din nou, s-a aplecat prudent si a privit: celalalt caine era tot acolo.
Cainele s-a tras inapoi si, chinuit de sete, s-a culcat din nou. Scena s-a repetat de cateva ori. Intr-un sfarsit, la capatul puterilor si razbit de sete, s-a aruncat in apa, gata sa lupte cu celalalt patruped.
In apa, spre marea lui surpriza, n-a gasit nici un caine. S-a zbenguit, si-a potolit in voie setea. Apa i s-a parut delicioasa.
Dupa o vreme a iesit din rau. Inainte de a porni la drum, s-a mai uitat odata in apa.
Celalalt caine era din nou acolo si se uita la el”. (Cercul mincinosilor – J.Carriere)
Dupa ce am postat, acum ceva timp, povestirea „Cainele insetat”  pe blogul meu, ea mi-a revenit in minte neasteptat, in diferite ocazii . Chiar daca pe moment nu ii dadeam  atentie, crezand nu doar ca stiu bine povestea (in sensul ca stiu “ce vrea sa spuna autorul” )  dar si ca stiu ce imi spune mie povestea (in sensul unei legaturi usor de identificat  cu povestea mea ), totusi am decis s-o recitesc. In momentul acela am realizat ca ea are un talc mai profund decat am fost tentat, confortabil, sa-i acord la prima vedere.
Altfel spus, intr-o prima faza, poate o sa fiti de acord cu mine, scurta povestire vorbeste despre cum intre noi si ceea ce ne dorim se interpune „altcineva” care se dovedeste a fi  propria noastra imagine. Deci, singurii care ne impiedica sa „ne realizam” suntem noi insine, care ar fi reciproca lui „sky is the limit”. Cel putin asta era in mintea mea initial.
Asa cum spuneam, la a doua lectura am fost surprins sa constat ca nu am tinut seama de anumite elemente ale povestirii, care ii dau savoarea ce m-a si facut sa o tin minte si sa o ofer mai departe celor care cauta.
In aceasta citire, elementul central, important de subliniat, este  situatia in care cainele se afla – murea de sete.  Ceea ce modifica aproape complet intelegerea mea initiala. Figura reflectata se interpune intre el si ceea ce are nevoie, nu ceea ce isi doreste. El trebuie sa bea apa ca sa fie in viata, cu atat mai mult cu cat vine din desert/aciune, din ratacire.
Bine, noi nu stim ce anume cauta cainele in desert, autorul nu ne spune asta. Dar e clar ca acolo, in desert, el (s-)a ratacit si, aproape mort de sete, a gasit un rau de unde se putea adapa. In citirea mea raul, respectiv apa, reprezinta viata, ceva fara de care  – daca mi se permite exprimarea – mori. Ai nevoie de viata pentru a fi in viata si asta mi se pare evident!
Perspectiva aceasta ne ofera posibilitatea de a intelege ca e posibil sa fii viu dar sa nu fii in viata, sa ratacesti prin cine stie ce deserturi fara a gasi o oaza de viata, un graunte de energie miscatoare care sa te hraneasca si astfel sa dea greutate respiratiei tale. Sau cum spunea un cunoscut eseist roman „…poti exista mai mult sau mai putin, mai aprins sau mai stins” (Plesu, p.50)
In orice caz, daca asa stau lucrurile pana aici, se pare ca, desi viata este aici, pe pamant, desi ajungem la ea si pare ca ni se ofera asa, pur si simplu, si ne putem arunca in ea si ne putem balaci dupa pofta inimii, totusi e ceva care ne opreste. Acel „ceva” din noi care intrerupe fluxul dintre viata din noi si cea din afara noastra. In poveste, aceasta nu e atat imaginea reflectata cum am putea sa credem, ci interpretarea imaginii reflectate, nerecunoasterea propriei figuri. Nu faptul ca acel cainele isi vede imaginea reflectata ci mai degraba ca el crede ca imaginea este alt caine, altcineva care pazeste raul tocmai de cei care vor sa bea din el. Foarte interesant, nu credeti!?
Am putea spune ca imaginea de pe suprafata apei s-a dovedit foarte inselatoare pentru cainele nostru. Si pana ce nu-si aduna hotararea de a confrunta acesta suprafata suparatoare, el nu-si poate potoli setea dar nici nevoia de a se juca. Fiind in apa si in viata, isi astampara setea si se si zbenguieste.
Cum ar fi posibil ca noi sa ne oprim in fata lucrurilor de care avem nevoie, sa ne blocam accesul si asemenea cainelui sa ne imaginam tot felul de scenarii, chiar impotriva noastra si uneori de la asta sa ni se traga chiar si sfarsitul?
Din povestire noi nu stim decat ca ce-l opreste de la a bea din rau este prudenta. El e prudent pentru ca nu stie care e rolul celeilalte figuri pe care o vede. Si desi nu stie exact ce rol are, totusi ii ofera o putere foarte mare acelei figuri, dat fiind ca il opreste chiar dupa un drum ostenitor prin desert si are nevoie de mai multe incercari inainte de a face pasul hotarator. Abia cand era „la capatul puterilor”, adica inauntru lui batalia era pe viata si pe moarte, se decide.
As sublinia aici ca prudent nu inseamna neaparat ca ii era frica…doar atent, circumspect,  dar poate ca as forta putin limitele textului daca as spune strateg. E bine sa nu te arunci cu capul inainte, insa in text este ceva legat de lupta ce avea sa urmeze. Ce il oprea pe cainele nostru sa intre in fluxul apei/vietii  e circumspectie, prevedere…bine, poate si un graunte de frica!
Ideea ca noi nu facem „ce trebuie” decat in conditii speciale, nu ne e chiar atat de straina. Multi, multi oameni si-au schimbat viata de-abia dupa ce aproape au murit, unii chiar dupa ce au murit, intr-un fel sau altul . Toate aceste lucruri mie mi se par tulburatoare, caci nimic nu ne opreste sa ne traim vietile din plin. Povestea ne spune ca ceea ce ne opreste nu suntem noi, ca persoane, ci o modalitate de a privi realitatea, o modalitate de a folosi intrumentarul pe care il avem, nu pentru a creste si a ne bucura, ci cumva pentru a asambla pericole si temeri. Prin asta nu vreau sa spun ca nu exista pericole si temeri si ca totul este in mintea noastra. Nici pe departe! Dar mi se pare o problematica mult mai complicata faptul ca existenta pericolelor si a raului in lumea asta atrage dupa sine confuzia. Mintea devine confuza si incearca protectia impotriva oricarei exterioritati, crezand astfel ca inauntrul, acolo unde stie ea, e mai sigur, e mai…bine! De fapt, asta inseamna izolare si aduce cu sine o dificultate majora in a negocia cu aspectele exterioare spatiului izolat, fie  el  inauntrul nostru sau in afara noastra .
Un autor preferat al meu spune asa: „Starile sinelui sunt ceea ce mintea cuprinde. Disocierea este ceea ce mintea face. Relatia dintre starile sinelui si disociere este ceea ce minte este. Stabilitatea acestei relatii face posibila experienta continuitatii ca „eu” pentru o persoana. O relatie flexibila intre starile sinelui prin folosirea disocierii normale este ceea ce ii permite fiintei umane sa abordeze cerintele in continua schimbare ale complexitatilor vietii cu creativitate si spontaneitate”. (Bromberg, p.2)
E perfect adevarat ca in poveste, cainele nu este creativ, insa este oarecum spontan, in sensul in care, ajungand la limita, trebuie sa faca ceva sau moare. Atunci isi ia inima in dinti si se arunca in rau, in pofida gandului ca urmeaza sa duca o lupta. El accepta lupta si-si atinge scopul si, desi nu isi da seama, noi vedem ca nu e nici o lupta, ca lupta nu era decat o amagire a mintii lui. Amagire care nu dispare pana la urma, niciodata. Se pare ca mereu trebuie sa ne pregatim de o lupta si ca asta e ceea ce conteaza. Sa fim pregatiti chiar daca nu va fi nici o lupta. Cu starea de spirit a unui luptator, reusita apare. Antrenamentul pana la limita mortii este insa inevitabil chiar daca viata nu e o lupta ci dimpotriva, ni se ofera simplu! Dificultatea noastra de a ne bucura direct de ea, ratacirile prin desert, fac insa obligatoriu efortul!
Asa cum spune si unul dintre psihanalistii contemporani: “Certitudinea este dincolo de ceea ce putem atinge…dar orice altceva mai putin decat incercarea de a accepta calatoria este auto-invalidant. Angajarea propriu-zisa implica o continua re-creere.” (Schwartz, p.395)
Si e adevarat ca mi-as fi dorit ca in ultimul rand al povestirii sa apara totusi…”celalalt caine era din nou acolo si se uita la el…ciufulit si zburlit!” Fara asta, povestea mi se pare trista! Si asta pentru mi se pare ca mesajul principal nu consta in calea pe care o avem de urmat pentru a fi in fluxul vietii, ci faptul ca avem o nevoie adanca de a ne sti si pe cat de adanca este aceasta nevoie pe atat de multa rezistenta ii opunem. Cainele nu apuca sa (se) constientizeze – el doar se vede din nou in imaginea reflectata – si povestea poate ca asta spune, ca nu e important sa ne vedem, ci doar sa facem lucrurile. Dificultatea ce-o avem este aceea de a cuprinde felul in care ne percepem noi si felul in care ceilalti ne oglindesc, felul in care suntem si traim inauntrul nostru cu felul in care ceilalti ne vad si ne au in mintea lor.
Acesta e fondul esential al povestirii noastre – relatia care se stabileste intre ceea ce credem despre noi si felul in care interpretam ceea ce vedem in privirile oglinditoare ale celorlalti. Faptul ca, asa cum spunea Bromberg, avem posibilitatea de a vedea si alte fatete ale personalitatii noastre, poate necunoscute, straine, uneori chiar agresive la adresa noastra, ne tulbura si ne confuzeaza. Si nu poate fi altminteri, caci modurile in care suntem, sunt date de propriile noastre ganduri despre care nu stim. In fond cainele nu stie de ce crede ca reflectia pazeste – isi putea imagina ca este un prieten care il astepta cu piscina gata pregatita!
Pe baza unei lumi externe in continua miscare, interpretam, credem si fantasmam cum suntem noi si realitatile de dincolo de noi. Aceasta insa nu este cunoastere si intelegere ci, adesea, doar reactie – atractie vs. respingere. Suntem cum suntem pe baza unor interpretari mai mult sau mai putin sustenabile, valide, confortabile. In fata unei asemenea posibilitati a confrunta fara a face cunostinta mi se pare ca asigura ca data viitoare cand se va fi aflat in fata altui rau, cainele sa fie iarasi chinuit de asa-zisii pazitori.
Si e pacat pentru ca apa (vietii) e delicioasa!
Aceasta este cea de-a doua mea citire pentru acest text, scurt, dar foarte bogat. Si abia (mi-)o astept pe a treia !
Bibliografie:
Bromberg, P. – Awakening the dreamer: clinical journeys, Routledge 2011
Carriere, J-C. – Cercul mincinosilor – Cele mai frumoase povesti filosofice din lumea intreaga, Humanitas, 2013
Plesu, A. – Despre ingeri, Humanitas 2016
Schwartz, H. – Dialogues with forgotten voices:relational perspectives on child abuse trauma and treatment of dissociative disorders, Basic Books, 2000