Project Description

Ca orice om care l-a citit vreodata pe Freud si s-a simtit vrajit de scrierile lui, dupa ani si ani de experienta si lecturi, m-am reintors la unul din numeroasele lui volume. “Intamplator” am deschis volumul despre scrierile lui tehnice si am reinceput lectura freudiana, gustand chiar din primul paragraf atmosfera specifica scrierilor de inceput de psihanaliza. Intr-unul dintre articolele cartii – Metoda psihanalitica a lui Freud – scris pe la 1904, apare o idee care mie mi s-a parut fermecatoare din mai multe puncte de vedere si am sa o redau aici, impreuna cu o discutie pe care am avut-o cu Freud in mintea mea!

Iata ideea : “Sarcina pe care se straduieste sa o rezolve metoda psihanalitica se poate exprima in cele mai diverse formule, care sunt insa echivalente in esenta lor. Putem spune: sarcina terapiei este de a suprima amneziile. Atunci cand toate lacunele de memorie sunt completate, cand sunt explicate toate efectele enigmatice ale vietii psihice, supravietuirea suferintei, ca si refacerea ei devin imposibile”. (Freud, p.41)

Si iata discutia : “Ah, Freud, mai Sigi, noi astazi nu mai punem atat de mult accentul pe recuperarea mnezica, pe cat ne ” insarcinai” tu odata. Da, este important ca noi sa avem o perspectiva cat mai completa asupra trecutului nostru dar, ca si tine de altfel, cand stim ca trecutul nu poate fi decat reconstruit si nu fidel redat, la ce sa-ti mai bati capul! Stim ca e important sa putem co-crea – terapeut si pacient – o istorie coerenta, care sa serveasca prezentului vietii, insa perspectiva ta arheologica nu (ne) mai prinde atat de mult”.

Dupa ce i-am spus asta, linistit, am vrut sa trec mai departe cu lectura, dar finalul paragrafului nu m-a lasat…auzi tu, refacerea suferintei devine imposibila; auzi tu, sa explici efectele enigmatice ale vietii psihice si nu oricare…ci toate! Eu cred ca asa m-am indragostit de Freud…ce minte, ce perspectiva!

Si intr-o atare stare a mintii mele, mi-am adus aminte de incheierea pe care un alt terapeut – I.Yalom – o face cartii daruite psihoterapeutilor si care suna in felul urmator: „Noi terapeutii suntem parte a unei traditii care ajunge mult in spate, nu numai la predecesorii nostri imediati, incepand cu Freud si Jung, si predecesorii lor – Nietzsche, Schopenhauer, Kirkergaard – dar de asemenea la Iisus, Buddha, Platon, Socrate, Galen, Hipocrate si toti ceilalti mari lideri religiosi, filosofi si medici care, de la inceputul timpurilor, au asistat disperarea umana” (Yalom, 2002)
Poate ca veti spune ca Yalom s-a intins prea mult, punand in aceeasi fraza asemenea nume. Poate ca da, dar cred ca o viata dedicata alinarii suferintei, indiferent ce cai va pre-lua, se inscrie intr-un sir ce ne face cinste, iar noi, cei de pe aceasta cale, ar trebui sa ne ridicam suficient de mult incat sa o putem onora.

Dar sa nu uit si sa ma intorc la urmarea discutiei mele cu Freud, ce nu poate fi expusa decat cumva fractionat, desi ea organizeaza un tot mai complicat referitor la mecanismele generarii suferintei umane. Asa cum vedeti, nu este vorba doar despre alinare, chiar este important sa poti linisti un alt om si mai mult de-atat, munca terapeutica are loc intr-un si dintr-un loc al linistii. Dar in acelasi timp este vorba de grauntele de intelegere vizavi de ceea ce spunea Freud – supravietuirea si refacerea suferintei.

Legaturile dintre uitare si suferinta, amintire si eliberare de suferinta, vor deveni mai clare, sper, in randurile ce se vor asterne acum in fata voastra.

Obiectele si cuvintele lor
Intr-o prima faza cred ca e important sa aruncam o privire asupra felului in care folosim noi cuvintele, adica tocmai materialul pe care chiar in acest moment il aveti in fata ochilor. Cred ca o asemenea modalitate de a elabora subiectul suferintei, adica o modalitate mai organizata, ar putea face ca subiectul sa nu fie abordat de foarte multa lume, ca si cum ar fi cam/prea complicat. Si eu nu as putea aduce nici un contraargument. Dar, si pentru ca propria mea experienta in cercetarea suferintei dar si experienta altora a condus catre modul in care noi ne folosim de cuvinte, o scriere fiind o modalitate mai ordonata trebuie sa respecte desfasurarea mentala pentru a-i oferi o coerenta necesara procesului cognitiv.

Voi pune reper de inceput al discutiei un alt citat de mare claritate, dintr-un autor sofisticat si drag mie – Alan Watts:
„Problema noastra este ca puterea gandului ne permite sa construim simboluri ale lucrurilor, separate de lucrurile insesi. Aceasta include abilitatea de a crea un simbol, o idee despre noi insine, in afara noastra. Deoarece ideea este mult mai de inteles decat realitatea, iar simbolul este mult mai stabil decat faptul, noi invatam sa ne identificam cu ideea noastra despre noi insine. De aici si sentimentul subiectiv al unui “eu” care “are” o minte, al unui subiect izolat interior care-si parcurge experientele involuntar.” (Watts, p.173)

Expresia cunoscuta zilele acestea referitor la subiectul folosirii cuvintelor este – harta nu e totuna cu teritoriul. Dar in continuare, senzatia ca este dificil de inteles ce vrea sa spuna asta persista. Se intampla adesea ca in sedintele de terapie sa le spui oamenilor ca ceea ce ei cred este o poveste, doar o poveste ca toate celelalte povesti despre care ei au auzit si despre care stiu ca sunt povesti si nu, nu s-ar lasa pacaliti de continutul propriu-zis. De exemplu, atunci cand o femeie incearca sa iti spuna ca este realista in a-si gasi Alesul – dezvaluindu-si in acest fel mai profundele dinamici – spune ca stie ca nu e ca si cum Fat-Frumos va aparea pe un cal si o va ridica din mers pe calul sau si vor merge impreuna la palat si acolo vor trai fericiti pana la adanci batraneti. „Problema noastra” asa cum spune Watts, se naste tocmai din acest tip de exprimare, de altfel foarte intalnit. Pentru ca ti-ai putea imagina ca, in domeniul cuvintelor, e important sa statuezi o diferenta intre a fi realist si a fi…ne-realist. Faptul ca spui ca nu te astepti sa apara Fat-Frumos sau Frumoasa… in viata ta poate aparea ca un adevar clar, urmarea fireasca si naturala a unui interior care se exprima. Si da, uneori chiar asa si este. Adesea insa nu este nimic altceva decat un fel de a folosi cuvintele, crezand ca aceste cuvinte modeleaza si descriu cu acuratete dinamica interna. Si da, uneori, doar uneori, chiar asa si este.

Si ca sa fie asa, nu exista alta cale decat cunoasterea de sine si mai specific spus, cunoasterea faptului ca a vorbi despre un lucru nu inseamna lucrul despre care vorbesti. Inseamna doar a spune niste cuvinte care aproximeaza mai mult sau mai putin lucrul despre care vorbesti.
As adauga ca imi place mai mult cuvantul „lucru” decat cel de „obiect” specific psihanalizei, pentru ca „lucru” are legatura cu „a lucra”.

In timp ce scriu asa imi dau seama ca s-ar putea sa nu fie deloc clar ceea ce scriu. Realizez ca nu pot scrie decat folosind aceleasi cuvinte care sunt aproximari a ceea ce vreau sa comunic, cu alte cuvinte stiu ca doar daca ati avut experienta despre care vorbesc – a privi in spatele cuvintelor acolo unde se afla bagajul lor de sensuri infinite – veti sti la ce ma refer. Si este iarasi un mod de a spune ca veti sti, pentru ca in realitate singurul lucru pe care il veti sti, daca il veti sti, este propria experienta, care poate fi aceeasi experienta ca si a mea, dar noi nu vom sti niciodata asta precis.

Asa cum ne spune si citatul de mai sus, una este o piatra si alta e ce putem spune noi despre o piatra. Tendinta de a considera ca ce spunem noi despre o piatra este o piatra este atat de mare incat adesea uitam ca o piatra este o piatra si nu mai mult de-atat, respectiv propriile noastre ganduri despre piatra. Si daca lucrurile stau asa, cred ca ne putem intreba cum putem clarifica aceste diferente, cum ajungem sa stim ca o piatra este o piatra? Si aici as putea sa va ofer o sumedenie de exemple care se refera la un proces in trei trepte, pe care cei care sunt in terapie il pe-trec adesea cu multe patanii.

Sa luam un exemplu familiar:
Mergi pe strada, esti in masina, si cel din spate te claxoneaza puternic si cand te uiti in oglinda retrovizoare ii vezi gura miscandu-se intr-un ritm cunoscut, ii observi fata cu puternice tente rosiatice si mainile zvacnind in diverse directii, incat abia mai incap in masina. In acel moment, simti cum temperatura creste semnificativ, parca si incepi sa transpiri, incepi prin a te gandi ca nu ai gresit cu nimic, apoi iti dai seama ca muschii incep sa ti se incordeze si esti pregatit de atac – iti vine sa sari din masina si sa-l lovesti pe idiotul care tipa la tine.
Haideti sa privim aceasta secventa din perspectiva a ceea ce am spus mai sus; adaptat ar fi – cel care tipa in masina din spate e cel care tipa in masina din spate si nimic mai mult (nu gandurile noastre despre el).
Prima treapta a procesului despre care va spuneam se refera la faptul ca cel care tipa la noi ne va provoca o stare de tensiune si tendinta de a reactiona agresiv. In acest moment, noi nu percepem cu claritate faptul ca cel care tipa este intr-un discomfort justificat sau nu de circumstante. Ceea ce tindem sa percepem este un atac la adresa noastra, justificat sau nu de circumstante, si intr-o situatie de atac reactia automata a organismului nostru ne va servi cu exactitate. Organismul nostru – adica si partea corporala si partea mentala – ne va aseza in pozitia potrivita pentru a supravietui. Cel mai adesea o secventa de genul acesta ramane la nivelul acesta de analiza si intelegere. Masinile isi vad de drum, cel din spate poate vorbi cat de idioti sunt ceilalti participanti la trafic, iar tu, de asemenea in discomfort, poti spune ce agresivi sunt ceilalti participanti la trafic. In acelasi timp, consumul inutil de energie si alte resurse ale organismului nostru se petrece, noi ajungem obositi acasa si, mai apoi, timpul petrecut acasa nu mai este suficient pentru a ne odihni si a ne recupera energia pierduta inutil in batalii fara un sens clar. Intr-un moment ulterior, corpul nostru se va satura de iresponsabilitatea noastra si isi va face simtit mesajul de corectie, pe care adesea nu-l auzim, imbolnavindu-ne. In locul analizei si intelegerii, a odihnei mentale, vom alege caile scurte, insa ineficiente de a face fata „stresului cotidian”. Nu pot da exemple de cai scurte si ineficiente pentru ca toate caile, intelese prost, pot fi ineficiente. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

A doua treapta a procesului de curatare mentala este analiza. Asa cum se intampla in psihanaliza, daca iti lasi libertatea de a vorbi liber despre un asemenea episod simplu si cotidian, vei descoperi ca mintea ta te va indruma catre diverse continuturi interne – asa zicand, episoade de viata – care se vor ivi in legaturi mai mult sau mai putin evidente cu situatia in discutie. Cu ajutorul terapeutului, uneori si fara acest ajutor, poti intelege ca ceea ce te-a enervat nu a fost atat individul din masina care tipa la tine, pentru ca in fond, nu ai habar despre el si reactia lui. Iti poti da seama ca, de fapt, atunci cand cineva tipa la tine iti vine sa-l trantesti de pamant, rapid si fara nici un fel de reflectie. Iti poti da seama mai apoi ca ai aceasta parte care nu doar ca e conflictuala ci, intr-un fel, astepta sa fie provocata. Mai apoi, daca iti lasi mintea sa curga fara prea multe impedimente, vei afla ca reactia de furie pe care o traiesti inauntru, fara a se manifesta, este distructiva nu doar la adresa celuilalt, ci este resimtita ca o energie grea inauntrul tau, care blocheaza orice alta manifestare. Iti vei putea da seama ca te arde pe dinauntru acel episod in care una dintre persoanele semnificative din trecutul tau a fost nedrept cu tine si ai fi vrut sa reactionezi dar nu ai putut decat sa te umpli de o furie nemanifestata niciodata. Si am sa ma opresc aici, pentru ca pot continua destul de mult…

Cu alte cuvinte, in aceasta a doua etapa a procesului vei putea intelege ca reactia ta, dar si reactia celuilalt, se bazeaza pe o sfera mai larga de experiente trecute, ca desi e o reactie circumstantiala, ceea ce pare la fel de important ca alegerea, este tocmai prezenta circumstantelor care iti vor ghida intr-un fel modul de a reactiona. Daca alt-cineva tipa la tine, atunci vei avea probabil o descarcare furioasa, daca-mi este permis sa ma exprim asa, iar asta se va intampla chiar si in conditiile in care mintea ta logica va spune ca nu e potrivita sau justificata o asemenea reactie. Si cand ma refer la „descarcare” nu am in vedere neaparat un comportament observabil.
In aceasta etapa, cel care tipa in masina din spate nu e cel care tipa in masina din spate – el este seria intreaga de figuri importante din viata ta care te-au fortat sa-ti inghiti cuvintele sau chiar sa nu ai acces la ele pentru a-ti exprima…naturaletile.

El poate fi, de asemenea, veriga slaba a acelei serii pe care vei alege sa o pedepsesti pentru ca acum poti. In realitate, el nu este toate figurile acestea, dar tu reactionezi ca si cum ar fi, si acesta este motivul pentru care tu nu vezi clar si deci, nu intelegi ca cel din spate e doar cel din spate.

Dar procesul nu se opreste aici, ci urmeaza treapta a treia. Acum ai inteles ca situatia acesta simpla poate fi mai complicata decat pare. Dar ai inteles si in ce consta complicatia. In etapa a doua ai scos la suprafata material care te-a imbogatit, poate chiar te-a pus fata in fata cu situatii jenante, dureroase, etc. Dar ai trecut prin etapa aceea si ai inteles ce inseamna plurideterminarea reactiilor noastre. Ai inteles, de asemenea, ca experientele pe care le-ai trait sau care te-au trait au lasat ceva urme in interiorul tau si acum ai dobandit aceasta obisnuinta de a te intreba de ce reactionezi intr-un anume fel si nu doar atat…ai ajuns sa poti reflecta asupra ta si asupra celorlati. In acest punct ajuns, poti vedea cu usurinta ca cel din masina din spate e furios pe tine, justificat sau nu. Daca e justificat poti intelege ca ai gresit, dar ca reactia lui foarte probabil nu este in concordanta cu greseala ta si deci ca el, la randul sau ca si tine, isi proiecteaza serii intregi de experiente in circumstantele date. Daca nu e justificat, e chiar mai usor sa intelegi. Iar toate aceste ganduri nu mai vin sub presiunea unei reactii agresive, eventual iminente. Furia ta a devenit furia ta si nu mai e legata atat de mult de circumstantele externe care pot fi vazute acum ca factori generatori dar nu neaparat determinanti. Atunci cel care tipa in masina din spate a redevenit cel care tipa in masina din spate si doar atat. Ii poti ura viata lunga si insanatosire grabnica!

Da, cuvintele pe care le folosim sunt foarte importante. Faptul ca le putem folosi reprezinta un asa salt in evolutia vietii pe acest pamant incat nici nu ne dam seama prea bine care e utilitatea lor. Credem in cuvintele noastre atat de mult incat le consideram realitatile ultime iar noi devenim posesorii adevarului ultim. Aceasta este problema despre care vorbeste si Watts – pentru ca e mai sigur si mai usor si mai aproape de noi cumva, folosim cuvantul in locul realitatii exterioare cuvantului.

Acum, tot ce am spus mai sus poate fi spus din alta directie mai concis prin cuvintele unui complicat psihanalist, ce ma conduce din umbra in scrierea acestor randuri: „Eu chiar sugerez ca incepi cu necunoscutul, ca observi o conjunctie constanta, ca legi de ea un termen care e, virtual, fara inteles, si ca apoi incepi sa investighezi ce ai vrut sa spui prin acel termen – pentru restul vietii daca ai o inclinatie pentru asta.” (Bion – vol.6 – p.7)

Noi vedem un obiect despre care nu stim nimic…nici ce este si nici la ce foloseste. Gasim ca notiunea de „piatra” i s-ar potrivi. In sine, acest cuvant nu are nici o semnificatie si nici o relevanta insa daca suntem de acord cu totii sa atasam acelui obiect acest cuvant, totul este bine. Apoi, pentru ca am stabilit in felul acesta, incepem sa „umplem” cuvantul „piatra” nou descoperit cu tot felul de intelesuri – tare, mat, greu, etc. – astfel incat atunci cand toate caracteristicile vor fi prezente vom avea tendinta sa ne gandim la conceptul stabilit impreuna – „piatra” – chiar in conditiile in care, de fapt, noi nu am vazut niciodata piatra despre care se vorbeste sau scrie. In felul acesta descrierea a luat locul realitatii concrete, iar uzul conceptului tinde sa devina mai important pentru mintea noastra decat obiectul propriu-zis.

Daca vorbim despre o piatra este una, insa daca vorbim despre durere este alta. Sa nu uitam ca ceea ce ne intereseaza este modul cum se prolifereaza suferinta in viata noastra. Veti intelege pana la sfarsit din propriile experiente ca atunci cand cineva iti spune ca iti intelege durerea/suferinta doar pe baza cuvintelor acest fapt are mai degraba o urmare negativa – te simti neinteles desi cuvintele rostite au coerenta logica interna. Dar mai mult de-atat, pentru felul de a fi al terapeutului este vital sa inteleaga carui registru ii apartin cuvintele pacientului sau. El nu poate lua un cuvant drept o realitate si nici nu poate trece cu vederea ca in timpul sedintei se pot petrece evenimente dincolo de cuvintele rostite. In felul acesta se face loc intelesului vizavi de capacitatea cuvintelor de a descoperi evenimente transformative sau dimpotriva, de a le ascunde „privirii” interne ale analistului.

Freud pare sa spuna, in citatul de la inceputul acestei lucrari, ca recuperarea amintirilor are de-a face suprimarea suferintei si nu doar atat ci si ca dezlegarea nodurilor istoric-emotionale care genereaza suferinta face imposibila reaparitia ei. Tot ce am scris in acest subcapitol despre obiecte si cuvinte cred ca poate crea o tensiune interesanta (si interesata) de intelegere. In fond, stiinta ce a mers inaintea lui Freud, asa zicand si dupa el, ne arata ca amintirile pot fi cuvinte care obstructioneaza privirea celui care le are dar si a celui care le priveste. Si as dori sa expun acum un artificiu ce poate parea „subtire”: cred ca unul dintre pilonii semnificativi ai psihanalizei a fost si este recuperarea amintirilor, in sensul putintei de a avea o descriere coerenta a propriei istorii de viata. Cum ajungi insa la acest rezultat, si mai ales, care este pozitionarea eficienta a analistului in a ajunge la acest rezultat face obiectul gandurilor mele de-acum.

Doua registre: a fi si a cunoaste
Trec acum la o alta tema care completeaza imaginea cuprinsa in titlul acestui articol si este un pas necesar in intelegerea functionarii psihice (in acest caz a mentinerea suferintei) dar si in gasirea unei pozitionari optime de actiune asupra ei. Cele doua registre de functionare la care fac referire sunt a fi – cu accent pe emotional – si a cunoaste – cu accent pe rational – si pot fi subsumate la limita renumitei dialectici minte-corp. Dar cand vrem sa aflam ceva despre functionarea organismului uman trebuie sa facem referire la ele, uneori chiar si cand vrem sa izolam functionarea doar pentru unul dintre aceste registre.

Una dintre dificultatile cunoasterii de sine isi are originea in faptul ca fiecare dintre cele doua registre isi are propriul sau ritm de manifestare, ceea ce da nastere unei situatii speciale. Mai precis, atunci cand traim o situatie, este imposibil ca, in acelasi timp, sa ne si gandim la ea, sa reflectam asupra ei. Cand suntem afundati intr-o situatie ne putem folosi memoria pentru a depozita imagini despre situatia cu pricina dar a inregistra nu inseamna a reflecta. Iar daca acest lucru este adevarat asta inseamna ca intelegerea intotdeauna se intampla intr-un apres-coup, altfel spus dupa ce actiunea se opreste. Aceasta inseamna acelasi lucru – daca vrei sa te cunosti pe tine, nu esti tu in acel moment astfel incat trebuie mai intai sa-ti devii strain intr-un anume fel ca sa te poti cunoaste. Si ca sa trasez o linie de dezvoltare a ideilor am sa-l aduc din nou pe Bion care spune ca daca analistul simte ca isi cunoaste pacientul inseamna ca tratateaza persoana gresita. Dar dezvoltarea acestei idei urmeaza.

Implicit ceea ce ajungi sa cunosti nu esti tu asa cum esti ci o imagine a ta care a fost depozitata in memorie – poate chiar tu asa cum ai fost! Cat de mult se aseamana aceasta imagine cu cine esti tu in realitate (si in prezent) este o discutie care se poate baza pe subcapitolul anterior. Asa incat putem concluziona ca daca esti, nu (te) stii cu exactitate si daca stii atunci probabil ca nu ai experienta interna a acelui a fi ci un gand despre asta.

As adauga aici un aspect important al psihanalizei alaturi de cel al lui Freud si anume cel subliniat de Kohut care vorbeste despre dezvoltarea unui sine, a unui centru al personalitatii, centru prin care noi stim cine suntem, in felul urmator: “sinele care este un sine doar fiind recunoscut ca sine de catre un celalalt” (Kohut). Chiar cred ca este impresionanta aceasta exprimare pentru a explica in putine cuvinte dar foarte clare, de ce psihanaliza este necesara oamenilor care duc lipsa de recunoastere. Daca nu ai avut, ca si copil, cel putin un parinte care sa iti ofere acesta recunoastere, vei ramane intreaga viata in cautarea unei perechi de ochi care sa te vada. In felul acesta tendinta ca, relatiilor in care vei intra, sa le adaugi un surplus de cerinta de recunoastere este foarte puternica si astfel, prin insasi aceasta tendinta, probabilitatea pervertirii scopului relational este mare.

Intorcandu-ma la titlul subcapitolului, registrul lui a fi tine de a trai experienta, a putea sa te afunzi in emotional si a putea sa te lasi purtat de experienta acolo unde are ea sa te duca, in timp ce registrul lui a cunoaste tine de a te extrage din experienta, a putea sa iti fii strain pentru a te putea re-cunoaste altfel sau, daca doriti, a putea sa te disociezi pentru ca o parte sa o cunoasca pe celalalta. Cele doua registre nu se contrazic decat daca mintea vrea sa le puna sa se contrazica, in realitate ele fiind doar doua registre cu functionare diferita. In fond, mintea ganditoare trebuie sa stie ceva, stiinta este hrana ei, chiar daca este despre sine sau despre orice altceva, iar atunci cand intalneste acest spatiu interior al experientei directe se cam confuzeaza, in sensul in care intra intr-un soi de competitie. Registrul lui a fi nu are nevoie de nimic altceva pentru a trai (fi) experienta, in timp ce registrul lui a cunoaste are nevoie cel putin de imagini si mai apoi de cuvinte pentru a functiona. Si asa cum am vazut mai sus, traducerea unei experiente in imagine si apoi cuvinte este deosebit de riscanta. Bion spune mai mult de-atat…aceste procese de traducere sunt defectuoase in grade ridicate si sunt convins ca majoritatea oamenilor nu vor inghiti prea usor aceasta concluzie, chiar si dintre psihoterapeuti.

Si asta pentru ca daca este adevarat ca traducerile evenimentelor interne in cuvinte sunt atat de defectuoase, atunci trebui sa cautam alte modalitati de a afla, intr-un fel sau altul si atat cat e posibil, ce se intampla cu noi. Cred ca e greu de acceptat si pentru ca aseaza cuvantul intr-un spatiu potrivit. Freud spune in alta lucrarea a sa ca cuvintele sunt “vraji diluate” si mi se pare ca intelesul acestei frumoase expresii ar putea fi tocmai acesta: cuvintele induc in eroare prin aceea ca ne creeaza iluzia ca sunt realitatea in sine si nu simple rezultate ale functionarii mintii noastre. Ele se pot dedubla, tripla, transforma, nega sau anula. Isi pot face orice atata timp cat crezi in ele. In momentul in care nu mai crezi in ele si traiesti mai mult decat vorbesti atunci, asa cum sugera si Watts in textul citat, esti in nesiguranta, nu mai stii adica nu mai ai un instrument valoros la indemana. Valoare lui consta, printre altele, in a reda o realitate mult mai fixa, mult mai stabila si mult mai coerenta, mintii noastre si astfel aceasta realitate nu doar ca devine “cunoscuta” dar si comprehensibila. Aceasta realitate poate fi cunoscuta prin minte si se poate supune mintii. Realitatea traita nu se supune in nici un fel dorintei si vointei celui care traieste ci il conduce, adesea intr-un mod cel putin la fel de miraculos ca si verbalul, pe caile sale.

Desigur, ati inteles deja ca doar de dragul expunerii am fractionat aceste doua feluri de functionare a caror performanta consta tocmai in integrarea lor cat mai completa cu putinta. Mintea ganditoare se poate odihni in timpul experientelor vietii dar asta nu inseamna ca nu se poate activa imediat si noi, ca fiinte, am avea o perioada de timp care s-ar numara, sa zicem in secunde, pana cand mintea si-ar relua activitatea. Performantele organismului uman sunt mult peste intelegerea lui!

Pe de alta parte, intelegerea este o experienta in sine atunci cand nu este pur logica, rationala, cand isi poate aduce adaos de traire emotionala, cand se poate bucura de propriile ei mecanisme in functionare. Toate astea ne lasa sa nu stagnam intr-o exprimare fixa doar de dragul de a avea o teorie clara despre functionarea umana ci dimpotriva, ne incurajeaza sa ne avantam pe teritorii din ce in ce mai instabile, mai curgatoare, mai nedefinite.

Dorinta si memoria ca impedimente ale cunoasterii
Ajungem astfel la cel de-al doilea pilon determinant al acestui articol si anume modul in care expresia “fara dorinta si fara memorie” cu referire la atitudinea analitica eficienta, expresie care ii apartine aceluias W.Bion, ei bine, aceasta expresie este folosita in moduri greu de inteles si adesea imposibil de digerat. Astfel, mi-am luat aceasta hotarare sa pot “vedea” direct de la sursa ce a vrut sa spuna autorul si mai apoi sa pot pune in propriile mele cuvinte ideea intreaga si nu doar un aspect ce pare de inteles dar, in realitate, este folosit aproape fara sens. Randurile de mai sus, de fapt, sunt esafodajul pentru a intelege aceasta expresie.

Imi veti putea atrage atentia ca am pus in acelasi con-text, parti atat de diferite si mai clar spus, in opozitie, respectiv ideile lui Freud si cele ale lui Bion. Noi stim ca opusele nu sunt chiar atat de opuse facand parte din acelasi intreg, si mai stim ca trebuie sa ne cunoastem ca sa ne putem uita si in felul acesta sa putem trai eliberati de chinul trecutului de care ne atasam cu mare determinare. Mai mult de-atat, nu e de mirare, in contextul acestor idei, ca pentru ca a putea conduce un om in completarea propriei lui istorii, in acoperirea lacunelor mnezice, tu ca si analist trebuie sa fii trecut deja prin acest proces dar sa-l fi uitat atat de bine incat diferenta intre trecutul tau si tine, cel care esti azi, sa nu mai poata fi facuta. Pentru ca o istorie sa fie scrisa e nevoie de lumina, hartie, suport de scris, cerneala si o minte disponibila – analistul trebuie sa le poata asigura pe toate acestea pentru ca mintea…sa se produca, sa se dezghioace din potentialitatile ei, din O-ul bionian, avansand catre K, catre Cuvantul definitor si…limitizant. Daca figura analistului sta in lumina si umbreste foaia pacientului, daca spatiul de scriere este ocupat de propriile foi si mintea lui se re-produce in fata pacientului…aceea nu este analiza desi poate fi tot o co-creatie.

Am vorbit pana acum despre diferenta uimitoare intre obiectele externe si cuvintele pe care le folosim pentru a le intelege si defini iar mai apoi am amintit despre registrele diferite de interactiune cu lumea care aduc informatii consistent diferite in viata noastra. Acum vom definitiva felul in care, date fiind elementele contextuale, noi ajungem, pe de o parte sa ne imaginam multe lucruri si sa credem ca aceea este cunoastere, iar pe de alta parte, sa eliminam propriile continuturi astfel incat mintea sa ne fie, intotdeauna, minte de incepator. Asa cum spune S.Suzuki mintea incepatorului “este mereu bogata si suficienta in sine. Iar voi nu trebuie sa va pierdeti aceasta stare a mintii care este suficienta in sine insasi. Acest lucru nu inseamna ca mintea va este inchisa, din contra, mintea voastra trebuie sa fie goala, sa fie o minte mereu gata. Daca mintea va e goala, va fi gata pentru orice, va fi deschisa pentru tot. In mintea incepatorului exista o multitudine de posibilitati, insa in cea a expertului nu exista decat foarte putine.” (Suzuki, p.26) Dar sa le luam in ordine.

Cred ca pana in acest moment am putea spune cu siguranta ca in fata noastra se intind doua lumi care, desi nu necesita, totusi ne atrag atentia asupra recunoasterii lor. Cred ca motorul acestei a-trageri, ca sa nu zic impingeri, este evolutia speciilor. Prima este lumea apropiata noua, as indrazni sa zic este lumea pe care o cream cu ajutorul si prin mintea noastra – cu gandul nostru, in gandul nostru cream lumea. Aceasta lume este formata din imaginile pe care miliardele de contacte electro-neuronale le genereaza si in care mecanismele psihice pe care Freud ni le dezvaluia in „Interpretarea viselor” – condensare, deplasare, transfigurare onirica, etc – actioneaza cu toata forta. A doua lume, surprinzatoare, pare a exista inainte si dupa aceasta lume a simturilor noastre imagin-ate si verbalizate. Aceasta lume – Bion este mai increzator si vorbeste despre Realitatea ultima si Adevar – O – se pare ca poate fi cu usurinta dezvaluita desi este imposibil de vazut prin experienta directa si discutia despre experinta directa – toata lumea stie ca daca 10 persoane se vor uita la o floare vom avea 10 descrieri diferite a unei aceleiasi flori. Ceea ce ne indeamna sa credem ca desi credem multe in mintea noastra totusi Realitatea e cum e, adica in general (ne) suporta o multitudine de intepretari care mai de care mai interesante. As zice ca acesta este un aspect despre care trebuie sa tinem seama, asa cum spunea citatul de mai sus, in sensul in care pare ca Realitatea desi cuprinde tot ce exista totusi e suficient de vida incat sa-si poata dobandi continuu in mintea noastra intelesuri si semnificatii corecte, valide, valabile si imbogatitoare. E ca si cum as zice ca Realitatea infinita e atat de golita de continut incat poate fi incontinuu incarcata cu continut (mintal).

Ceea ce ne pune probleme de intelegere, cred, este faptul ca desi mintea creaza realitate, ea isi are propria ei realitate. Pentru ca este infinit creatoare de realitate proprie, imagistic-verbala, ea este perfecta in a-si acoperi propria ei realitate ultima, daca-mi este permis sa ma exprim altfel. Adica tendinta de a crede ca tot ce exista este dat prin mintea noastra este foarte mare. De asemenea, tendinta de a crede ca tot ceea ce mintea noastra face este singurul lucru care conteaza si noi putem prea bine trai in spatiul mental, asa cum am facut-o si pana acum, de asemenea este foarte mare. In fond, daca tot ceea ce pot percepe este doar o poveste a mintii mele, atunci macar sa fie o poveste frumoasa. Asta inseamna ca nu are rost sa ma intreb daca mai exista altceva in afara de mintea mea, caci oricum tot mintea mea imi va raspunde si astfel, ma voi prinde singur intr-o plasa de unde nu ma mai poate scoate nici dracul.

Va puteti da seama cu usurinta ca daca as fi crezut ca doar asa stau lucrurile nu as fi scris atat. Prin urmare, va pot spune ca eu cred ca este posibil sa surprindem natura mintii care se suprapune bine, insa nu perfect, peste functionalitatea ei si mai ales, putem concepe, dupa ce am suprins natura mintii, o functionalitate care arata diferit de functiile despre care vorbeam mai devreme cu referire la dinamica onirica, de exemplu. Cu alte cuvinte – da, puteti arunca cu pietre – cred ca exista un adevar obiectiv!

Recunoscand existenta acestor doua lumi-in-sine, apare aceasta situatie in care ne putem intreba ce anume ne prezinta un om care ne vorbeste, care dintre cele doua lumi si cum putem sti despre ce vorbeste? Si daca cumva credeti ca nu este ceva important sa stim despre lucrurile astea am sa va vorbesc despre ceva care de-a lungul timpului s-a cristalizat intr-o expresie pe care psihanalistii o stiu – confuzia limbilor. Candva un psihanalist extraordinar, S.Ferenczi, a scris despre cum un adult nu intelege limbajul copilului care se joaca, il traduce in termeni adulti si astfel izoleaza copilul intr-o lume traumatica din care nu poate scapa prin propriile puteri in formare. El spune asa: ”Modalitatea tipica in care seductia incestuoasa apare este aceasta: un adult si un copil se iubesc reciproc, copilul, in fantasma si joc preia rolul de mama a adultului. Acest joc poate avea forme erotice insa ramane, fara doar si poate, la nivelul tandretii. In orice caz, nu este asa, cu adultii bolnavi, mai ales daca ei sunt perturbati in privinta echilibrului si a controlului de sine, de vreun nenoroc sau sunt intoxicati cu vreun drog. Ei vor confunda jocul copiilor cu dorinta unei persoane mature sexual, si chiar isi vor permite – fara a tine seama de consecinte – sa continue. Violul propriu-zis al fetitelor care abia au trecut de varsta copilariei mici, in mod similar, actul sexual al femeilor mature cu baietei, de asemenea, fortarea actelor homosexuale, apar cu mult mai mare frecventa decat a fost pana in momentul de fata recunoscut.” (Ferenczi, p.161)

Cred ca ati inteles bine necesitatea faptului de a sti din ce lume iti vorbeste celalalt si, la fel de important, in ce lume te afli, cu ce fel de urechi asculti mesajul celuilalt, in ce fel de cuvinte vei descifra codul transmis. Si in directia raspunsului la aceasta interesanta situatie, se afla recomandarea bioniana ferma – ca sa poti sa-l intelegi si ajuti pe celalalt trebuie sa renunti la dorintele tale si mai ales la rezervorul infinit de experiente ce poarta numele de memorie. Ai avea tendinta sa crezi ca exagereaza insa, adevarul este ca rigurozitatea lui Bion este superba.
Sa luam urmatoarea situatie: te intalnesti cu un prieten bun care este trist din cauza ca si-a pierdut serviciul. Din felul in care arata, se poarta si vorbeste iti dai seama ca pentru el aceasta pierdere este o lovitura si, ca urmarea a atitudinii tale empatice, ii spui: te inteleg si eu am trecut pe-acolo! Apoi ii poti spune chiar cateva cuvinte de incurajare.

Daca ar fi sa acordam atentie cateva momente unei asemenea secvente am zice ca ascultatorul a facut apel la propria lui experienta de pierdere a serviciului, adica si-a adus aminte cat de greu i-a fost lui insa, de pe pozitiile celui care si-a revenit, isi permite sa-si incurajeze prietenul, asigurandu-l ca toate lucrurile rele trec si viata buna va reintra pe fagasul sufletului sau. Cred ca cu totii am fost intr-o situatie cand am sustinut si incurajat pe altcineva care a trecut printr-o perioada grea si cu totii am facut apel la propiile noastre experiente pentru a ne “ajuta” empatia.

Perspectiva despre care vorbesc aici insa este complet diferita si ridica niste intrebari demne de luat in seama. Aceasta perspectiva spune ca in momentul in care cel care asculta face apel la propriile amintiri, la sacul memoriei sale, in acel moment el nu mai asculta pe cel care vorbeste ci fie isi asculta propria minte si propriile simturi (amintirile), fie il asculta pe cel care vorbeste dar intr-un timp diferit de prezent (intrucat face apel la un timp trecut, specific memoriei).

Bion demonstreaza clar ca memoria participa masiv la falsificarea perceptiei actuale prin inferarea unor materiale care pur si simplu nu-si au locul in prezent. Si iarasi, exista o experienta ades intalnita in care, atunci cand esti obosit sau mult prea nerabdator, nu mai asculti ce are celalalt sa zica si ti se pare ca din primele cuvinte ai inteles ce vrea sa iti comunice. Acesta este unul dintre cazurile in care memoria proprie iti serveste din plin un continut care iti apartine si participa efectiv la un soi de falsificare a relatiei. Si zic falsificare, pentru ca in aceasta situatie chiar si daca tu ai putut intui corect ce vrea celalalt sa zica, tocmai pentru ca nu ai putut sa-l asculti pana la capat, nimic nu garanteaza ca tu stii mai mult decat propriile proiectii mentale. Ai putea avea dreptate complet, gresind total. Din acest motiv este important sa poti afla “locul” din care celalalt iti vorbeste si “locul” din care tu asculti.

Ceea ce mi se pare mai dificil de aratat este felul in care dorintele perturba perceptia corecta. Stiu, cred ca ati fi inclinati sa spuneti ca dimpotriva, este mult mai clar in privinta dorintelor – o dorinta intensa te face sa percepi doar ceea ce se afla in sfera ei si asta o stie toata lumea! Desigur, doar ca Bion nu despre asta vorbeste si dati-mi voie sa va spun, aici nu asta e important. Importanta este ascutirea simtului care te face sa “auzi” si sa “vezi” in spatiile dintre cuvinte, imprejurul lor, dincolo de ele, tot acel “a fi”.

Dorintele fac referinta directa la simturi. Ele nu pot fi concepute altfel decat ca o creatie a mintii in interactiune cu simturile. Si daca memoria ne trimite intr-un trecut, dorintele adesea ne trimit intr-un viitor, ocolind in acelasi fel dar pe varianta opusa, acelasi prezent. Datorita celor doua conditionari abia amintite, dorintele sustin lumea creata de minte; ele isi au locul in lumea mintii, dinamicile dorintelor sunt pilonii acelei lumi; adesea poti „simti” si uneori aproape „vedea” cum cuvintele sunt legate intre ele de pasiunea vorbitorului, de afectele lui care lipesc continuturi altfel aiurea prin lumea larga. Simturile si gandurile sunt caramizile lumii mentale, imagine deformata a lumii-asa-cum-este.

Si in felul acesta aparitia dorintelor in dinamica ascultarii este emblema esecului ascultarii. E de la sine inteles ca acest lucru se aplica doar in conditiile in care ne propunem sa ascultam sau sa intelegem sau sa “vedem” omul din fata noastra asa-cum-este si nu „filtrat” de propriul trecut si/sau propriile sperante. Bion este elocvent atunci cand spune ca daca analistul isi doreste ca pacientul sau sa se faca bine, asta in timp ce analizeaza, actul psihanalitic este un esec. Si putem intelege perfect ce vrea sa spuna daca luam in considerare randurile de mai sus. Nu ca ar fi rau sa iti doresti ca pacientului tau sa-i fie mai bine, nu, insa daca in loc sa ii asiguri conditiile necesare pentru a se exprima, te gandesti sau te lasi manat de dorintele si amintirele tale, ei bine, in acel moment nu ii mai asiguri conditiile necesare pentru a se exprima. In virtutea nenumaratelor conexiuni mai mult sau mai putin constiente din diada analitica, e usor vizibil cum pacientul isi va dori, la randul sau, sa vorbeasca amintirilor tale dar mai ales, sperantelor tale. Iar acest lucru, cred ca suntem de acord, nu se numeste psihanaliza! Cel putin nu asa reiese din ce ne spune Freud in scrierile lui.

A nu asculta prin propriile amintiri si dorinte, nu cred ca se refera la nimic altceva decat a putea amenaja un spatiu prielnic unei deschideri esentiale auto-scrutarii de sine si observarii felului in care suntem dincolo de ceea ce credem noi despre sine sau ceea ce facem noi in viata de toate zilele. Asta nu inseamna ca nu ne aducem aminte cine e pacientul sau elementele esentiale din viata lui insa inseamna ca ne straduim sa nu folosim tot felul de ganduri ale mintii noastre ca inlocuitori pentru cine este de fapt omul din fata noastra.

Revenind la exemplul de mai sus, aceasta perspectiva ne arata de ce uneori a-i spune celuilalt – te inteleg, am fost acolo! Fii tare! – are un efect contrar. Atunci cand folosesti memoria si dorinta pentru formularea unui atare sprijin este foarte posibil ca, de fapt, sa formulezi asa vizavi de figura de care iti aduci aminte – care poti fi chiar tu sau cel din fata ta intr-un moment anterior prezentului, deci nu cel care iti vorbeste – sau este la fel de posibil ca aceasta formulare sa vizeze un sprijin asa cum ti l-ai fi dorit tu pentru tine ca si cum ai spune – ce bine ar fi fost daca atunci cand treceam printr-o perioada grea cineva mi-ar fi spus aceste cuvinte! Intr-o asemenea situatie rezultatul este acelasi – nu il poti asculta pe celalalt, nu il poti intelege desi asa pare, ci doar te raportezi la o experienta proprie, cel mai probabil, fara nici o legatura cu ceea ce prietenul iti povesteste. Asa cum ziceam mai sus, acest sprijin nu este valid pentru ca nu se adreseaza persoanei potrivite.

Pozitionarea acesta – fara memorie si fara dorinta – este dificil de atins si necesita elaborari destul de serioase. Vom vorbi despre asta insa putin mai incolo.

Imposibilitatea lui a sti
Bun! Sper ca lucrurile sunt clare si putem face un pas mai departe in integrarea informatiilor oferite pana in acest moment. Pentru ca acum ne putem intreba, si pare justificat sa ne intrebam, daca exista posibilitatea de a cunoaste ceva in mod obiectiv si mai ales daca noi oamenii avem capacitatea de a ne intelege reciproc. Date fiind filtrele prin care trec toate informatiile culese din exterior, oare e posibil ca noi chiar sa stim ceva adevarat despre lumea in care traim? Si cum e posibil sa traim intr-un exterior despre care, eventual, stim atat de putine sau nu stim nimic?

Se reluam un pic ce am spus pana acum. Atunci cand vrem sa cunoastem o realitate interna sau externa nu putem face acest lucru decat gandindu-ne la ea. Este modalitatea specific umana si nu trebui sa accentuez in vreun fel acest fapt. In momentul in care ne gandim la un lucru, asa cum am vazut, in mintea noastra se ivesc tot felul de imagini pe care le vom descrie folosind cuvinte. Aceste cuvinte si imagini nu sunt redarea fidela a realitatii despre care noi vrem sa facem cunoastere. Va trebui sa tinem in minte faptul acesta daca vrem sa fim corecti cu noi! Ceea ce rostim este in cel mai bun caz aproximarea a ceea-ce-este!

De asemenea spuneam ca, fata in fata cu realitatea, avem doua canale destul de diferite intre ele de a interactiona cu ea. Primul canal se refera la scufundarea in trairea realitatii cu pricina, ceea ce ne poate imbogatii viata insa nu neaparat intelegerea lumii. Al doilea canal se refera la despicarea-firului-in-patru de catre minte, incercarea de categorizare si gasirea de formulari generalizante care, desi valide, anuleaza fibra care pulseaza de viata. Din aceasta perspectiva pare ca suntem incurajati sa gandim ca putem alege sa traim viata, fara sa o intelegem. “Marea Minte este ceva ce trebuie exprimat, nu ceva ce trebuie descifrat sau perceput. Marea Minte e ceva ce aveti, nu ceva ce trebuie sa cautati” (Suzuki, p.138). Dar cum sa faci asa fara sa iti pierzi…mintea…si nu pe cea Mare…ci pe cea mica, cea de toate zilele?

Acestui demers de cunoastere am adaugat apoi, inca o dificultate. Nu doar ca atunci cand traim, nu intelegem dar atunci cand intelegem, deformam semnificativ. Iata, am adancit intelegerea deformarii adaugand ca intrumentele cotidiene ale asa-zisei intelegeri, nu sunt in favoarea acesteia ci uneori nu doar ca deformeaza realitatea-asa-cum-este ci chiar o falsifica si ne-o serveste de buna. Iar noi, pentru ca suntem constructorii acestei imagini – vezi, zeii falsi – credem in ei caci sunt odrasle ale functionarii noastre, cum altfel. Orice terapeut, sper, stie ca daca vrei sa descoperi o anumita configuratie in viata unui pacient, este foarte probabil sa o descoperi, ca o profetie care se auto-implineste. Este simplu – noi vedem ceea ce vrem sa vedem si auzim ceea ce vrem sa auzim – iar de la regula asta nu exista nici o exceptie!

Formulata in felul acesta, situatia mi se pare destul de…fara iesire. Cred ca este totusi posibil sa fi fortat mult prea mult motorul mintii mele si astfel sa fi ajuns la tot felul de concluzii care par din ce in ce mai aberante. Am vrut sa aflu ceva despre mecanismele de generare si mentinere a suferintei si am ajuns, fara sa-mi dau seama, la a ma gandi ca daca ma gandesc, falsific si daca nu ma gandesc, nu stiu ce se intampla. Si imi pare rau ca nu mi-au venit ideile astea acum multi ani la finalizarea studiilor teoretice in formarea ca psihoterapeut, cand am facut o prezentare care se numea “Psihanaliza – imposibila profesie”, pentru ca tare potrivite mi se par pentru tema asta. Dar, daca tot am ajuns in locul acesta, m-as incuraja sa nu ma opresc tocmai acum…am descoperit ca “daca va mandriti cu realizarea voastra sau daca va descurajati in urma eforturilor voastre idealiste, atunci practica voastra va va inchide intre niste ziduri foarte groase.” (Suzuki, p.207) Asa ca…inca un pas!

Deschizand usile inspre a nu sti, ne riscam. Adesea asta presupune a face urmatorul pas ca si cum nu ai stii daca va exista teren solid sub talpa ta sau pur si simplu te vei afunda intr-un necunoscut care te va pierde. Bine, asa pare pentru ca mi se pare ca daca suntem complet onesti atunci ni se deschid altfel de optiuni.

De exemplu, am avut aceasta experienta ca dupa un lucru indelungat, de ani intregi, terapia sa se incheie si de ambele parti – terapeut si pacient – sa consideram ca a fost un succes masurabil cumva pe multe linii de viata importante, altfel spus si viata interioara si viata exterioara s-au imbogatit vizibil. Dar am fost intotdeauna frapat, gandindu-ma de pe pozitia mea, ca desi as fi putut face o descriere coerenta a procesului terapeutic, desi as fi putut nota anumite momente importante din desfasurare, totusi senzatia ca nu pot “apuca” elementul acela esential in reusita, ca nu pot formula partea cea mai importanta a procesului pentru ca nu am la dispozitie cuvintele pentru asta – si Slava Domnului, vedeti cate cuvinte am la dispozitie – ei bine, senzatia asta nu a disparut niciodata. Am suficient de multe informatii la indemana pentru a formula diferite realitati dar nu pot uita ceea ce am scris aici…oare ceea ce formulez e ceea ce s-a intamplat sau e doar o pojghita buna insa superficiala a mintii mele care priveste un proces infinit mai complex? Bromberg, alt analist, spune asa despre incercarea analistului de a-si intelege pacientul: “..asa cum analistul stie, nu e niciodata atat de simplu. Tabloul verbal in care isi picteaza pacientul la un moment dat – uneori chiar in timp ce cuvintele ii ies din gura – este gresit, iar analistul, frecvent, isi da seama de aceasta greseala in mod constient. Prin “gresit” nu vreau sa spun doar incomplet, pana la punctul sau dincolo de modul in care pacientul se vede pe sine. Vreau sa spun gresit cu privire la felul in care analistul isi traieste/experimenteaza pacientul” (Bromberg, p.128). Bromberg vorbeste mult in scrierile lui despre modul in care limbajul tinde sa se substituie experientei – si sa ne aducem aminte ca se intampla asa tocmai pentru ca limbajul, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza, poate fi suficient de saturat incat sa nu mai contina brese de surpriza, in timp ce experienta intotdeauna poate “exploda” in orice directie. Astfel pozitia la care am ajuns pana azi, e ca da, ceea ce formulez e inexact iar incercarea de a descrie o sumedenie de experiente, de altfel foarte pline de seva, este sortita esecului. Ceea ce pot face este o descriere care devine interesanta printr-un joc de cuvinte odata cu incurajarea de a gusta cu propria lin-gura viata. “Exista mai mult interior din mine decat pot pune in cuvinte, mai mult decat pot vedea ochii” (Bromberg, p.128).

Temporalitate in imponderabilitate
Va pot marturisi ca dupa ce am scris paginile de mai sus am ramas cumva suspendat in min-t-e. Imi parea ca nu mai are nici un rost sa continui sa scriu pentru ca, in fond, si recitind, imi dadeam seama ca cel putin la prima vedere, parea ca ma contrazic in mod flagrant in mai multe locuri. Si cum as fi putut sa continui din moment ce tocmai (imi) demonstrasem ca a sti este imposibil; bine nu chiar imposibil, poti stii lucruri dar ele nu sunt chiar atat de complete pe cat par, reflectia palida a unei realitati de neatins, neinteles, necuprins.

Astfel, cred ca nici nu se putea ca textul sa arate altfel intrucat incearca sa respecte doua standarde – unul al coerentei mintii si celalalt, dupa cum va asteptati, al coerentei trairii. Ajuns in acest punct si decis sa respect curgerea lui, trebuia sa ma opresc un pic din scris – desigur, va spun toate aceste lucruri pentru ca nu ati fi putut avea acces in alt fel la ele. Experienta pe care o descriu aici insa nu mi se pare atat de straina. Uneori, in timpul unor sedinte, imi dau seama ca am ascultat omul din fata mea vorbind fara sa pot prinde un fir, un sens al celor spuse de el. Desi exprimarea lui e sau pare coerenta totusi eu nu pot sti de indata de ce imi spune ce imi spune si nici intelege cum de se exprima in felul in care se exprima. Ca incepator intr-ale terapiei imi spuneam ca trebuie sa fiu mai atent ca poate mi-a scapat ceva dar pana la sfarsitul sedintei nu reuseam sa prind acel fir pe care, mai apoi, sa-l pot comunica pacientului. Dupa ce am acumulat ceva experienta, am invatat sa ma opresc din incercarea de a intelege, sa ma las pe spate relaxat si sa las firul neinteles pe moment sa-si urmeze cursul – intotdeauna firul m-a condus acolo unde trebuia sa ajungem! Astfel am inteles ca daca vreau ca un cuvant sa ajunga la mine, e important ca eu sa fiu linistit. Si daca vreau ca eu sa inteleg ce imi spune omul din fata mea, e important sa fiu linistit. Voi detalia un pic acum ce vreau sa spun prin a fi linistit.

Tacerea in psihanaliza este o traditie interesanta. Mie mi s-a parut intotdeauna unul dintre cele mai frustrante aspectele ale ei dar si cel care, intr-un mod misterior, ma atragea foarte tare. Sa il asculti pe celalalt in timp ce vorbeste, intr-o tacere maxima, mi se pare acum o forma de respect deosebita. Tacerea maxima e tacerea care nu te impinge in nici un fel sa vorbesti. Bion vorbeste despre “linistea penetranta” in care trebuie sa stea analistul. El zice asa: “Aceasta este ceea ce vreau sa spun prin linistea penetranta. Daca poti realiza acea liniste atunci devine mai posibil sa auzi lucruri pe care nu le-ai putea auzi in caz contrar” (Bion – p.33). Este acel tip de liniste in care odata ce ai ajuns iti auzi bataile propriei inimi. Intr-un asemenea moment auzul tau este suficient de sensibil pentru a prinde miscari foarte fine din mediul exterior. Pe de alta parte, este tulburator ca Bion deschide o atare posibilitate pentru psihanalistul care isi asculta pacientul vorbind, adica nu pare a fi intr-un mediu propice pentru a sta linistit si a-si ascuti atat de mult auzul celei de-a treia urechi. Si totusi, pentru a putea auzi limpede, psihanalistul trebuie sa respecte directivele freudiene – el nu se poate concentra pe nici un cuvant anume, pe nici o fraza anume, pe nimic din ce spune celalalt, cuprinzand totusi tot ce spune celalalt, chiar fara a omite nimic. Si asta pentru ca orice cuvant are puterea de a-ti fura judecata, de a-ti goli urechile de sunet si a-ti umple mintea de continut. Nu stiu daca a-ti avut vreodata experienta constienta de a fi atrasi, chiar fortati, in universul unui cuvant sau a unei nuante abia perceptibile de afect. Lumea fiecarui cuvant insa, chiar de este frumoasa (sau hidoasa), anuleaza acea functie prin care ii poti comunica celuilalt ceva cu sens. Si pentru asta ai nevoie de liniste.

Ca si momentul in care m-am oprit din redactarea textului acestui articol, momentul in care esti linistit nu este unul oarecare, sau poate ca ar fi mai correct spus, nu vorbesc despre orice fel de liniste. Ma refer in mod special la acel fel de liniste care suspenda temporalitatea. Atata timp cat asta nu se intampla, cat nu te-ai extras din timp, nu poti asculta „discursul” inconstient al celuilalt. Pur si simplu vei putea observa trecerea semnelor cuvintelor prin fata ochilor tai, vei putea admira formele sunetelor din urechea ta, dar nu vei putea trece intr-acel dincolo ce face psihanaliza sa fie psihanaliza.

Din perspectiva din care am vorbit aici, temporalitatea inseamna inscrierea in logica memoriei si a dorintei, a trecutului si a viitorul, a istoriei si a sperantei. Am aratat mai sus cu claritate cum acestea ocolesc momentul desfasurarii evenimentului, ne servesc o masa rece si ne lasa straini unul de altul. Din acest motiv atat timp cat nu poti suspenda trecerea timpului inauntrul tau, nu poti auzi psihanalitic. Mi-e foarte usor sa va aduc aminte de una dintre caracteristicile inconstientului, asa cum genialul Freud a scris candva, si anume tocmai lipsa curgerii temporale. Aceasta parte a psihicului nostru, inconstientul, nu poate fi cunoscut cu mintea de zi cu zi. Caci aceasta mintea este insirata pe siragul ieri-azi-maine, in timp ce inconstientul nu este asa desi inteapa, ca din joaca, panza temporala. Fara memorie si fara dorinta, subliniaza o aliniere a atitudinii analitice la materialul inconstientului pacientului. Si nu ma refer aici neaparat la un soi de receptivitate fata de penumbra de intelesuri ale cuvintelor – nici nu stiu daca ma pot face inteles prin cuvintele ce le am la dispozitie – uneori poti simti ca in celalalt sa intampla ceva, chiar daca nici un cuvant nu lasa sa se vada asta, o miscare atat de mica, la limita imperceptibilitatii, semn al miscarilor de mare profunzime in fata carora, orice minte trebuie sa faca o plecaciune. Aceasta miscare infinitezimala dureaza cat dureaza prezentul.

In fond, acesta e cuvantul, inselator si el, mai ales prin utilizarea din ce in ce mai deasa, la care fac referire – prezentul. Ceea ce se desfasoara in cabinetul psihanalistului se desfasoara acum, chiar in acest moment. Racordarea la acest moment trebuie sa faca cumva abstractie de orice alte momente pentru a putea inregistra si intelege. Mai apoi, efortul de a gasi cuvintele potrivite pentru a traduce ceea ce crezi ca ai inteles deschide noi si noi posibilitati de manifestare – sa nu uitam de functia catalizatoare a cuvintelor folosite.

Iar prezentul nu poate fi gasit decat in liniste, in tacere. Daca tacerea e mica, atunci incape putin in ea. Daca tacerea e mare, poate cuprinde lumi intregi. Un alt psihanalist spune: “Banuiesc ca tacerea mea este instrumentul meu terapeutic cel mai fiabil in tratarea pacientilor mei, oricarui caracter nosologic i-ar apartine…Pentru fiecare pacient vine un moment in cura sa in care el constata cu surprindere in vreme ce toate sau aproape toate interpretarile mele formulate verbal esuasera” (Searles).

Cred ca tacerea este singurul pasaj prin care poti face trecerea de la cunoasterea senzoriala, adica cea bazata pe memorie si dorinta, la cunoasterea curatata de impuritatile timpului si nu numai. As zice despre cunoasterea senzoriala ca este zgomotoasa si plina de continut, ca un butoi care sta sa dea pe-afara. As zice despre cunoasterea tacuta ca nu este cunoastere in sensul obisnuit, in sensul in care obiectul ei nu este ceva palpabil, ceva tangibil senzorial, ceva ce ai putea vedea vreodata. Cunoasterea tacuta pare ca te conduce mai degraba catre uimire decat catre intelegere. Intelegerea cunoasterii tacute este adesea o formulare paradoxala, in contratimp, in fata careia, mintea uneori se refuza si se chirceste, alteori trebuie sa se intinda si sa cuprinda dar de fiecare data trebuie sa se lase cuprinsa. Tacerea este disciplina psihanalistului!

Altfel spus: “atunci cand ascultati pe cineva, trebuie sa va abandonati toate ideile preconcepute si opiniile subiective pe care le aveti; trebuie doar sa-l ascultati si doar sa observati modul in care se comporta. Noi nu dam prea mare importanta aspectului bun sau rau, just sau eronat. Noi vedem doar lucrurile asa cum sunt pentru cel care vorbeste si le acceptam. Acesta e modul in care comunicam cu ceilalti. De regula, cand ascultati ce spune cineva, voi ascultati cuvintele sale ca pe un ecou al vostru personal. Voi ascultati de fapt opiniile voastre personale. Daca ceea ce spune persoana se potriveste cu parerea voastra, acceptati acel lucru, daca nu se potriveste, voi respingeti, sau poate chiar nu auziti cu adevarat ce spune acea persoana. Acesta este unul dintre pericolele care apar atunci cand ascultati pe cineva. Alt pericol este Acela de a fi prinsi de vorbele persoanei.” (Suzuki, p.134)

Dincolo de gandire…dincoace de speranta…
Bun! Am spus ca tacerea este disciplina psihanalistului si aici putem vedea ca intra mai multe idei. In primul rand as vrea sa vorbesc putin despre ideea de disciplina si rostul ei si mai apoi de unul dintre rosturile importante ale tacerii. Si am sa ma folosesc in continuare de textele bioniene pentru a avea un punct de plecare si uneori chiar si de terminare.

In primul rand as vrea sa fac referire la faptul ca psihoterapia este o disciplina. Ea nu se poate fi facuta oricum si de catre oricine. Nu ne putem da cu parerea despre functionarea celuilalt desi obiectul de studiu este, hai sa zicem, foarte vast. Unul dintre profesorii mei spunea ca daca nu ii poti spune pacientului mai mult decat ii spune femeia care face curat in bloc, atunci mai bine taci.

Pentru a ajunge la starea din care iti poti auzi bataile inimii, Bion aseaza ca elemente de urmat cele doua idei practice: prima este de a nu-ti aduce aminte ultima sedinta indiferent cat de puternica este tendinta de a face asta. Ideea ar fi ca cu cat mai tare este tendinta de a-ti aduce aminte cu atat mai mult ea imbraca haina rezistentei in fata materialului din aici-si-acum, traducandu-l in termenii trecutului. A doua idee este ca analistul sa evite orice dorinta pentru finalul sedintei, sau al zilei sau al saptamanii. Alatura acesteia dorinta de a-ti vindeca pacientul sau chiar si de a-l intelege. Toate acestea trebuie evitate cu mare forta. Un pasaj extraordinar, care completeaza ideile de mai sus suna in felul urmator: „Aceste reguli trebuie respectate tot timpul si nu doar in timpul desfasurarii sedintelor. In timp, psihanalistul va deveni mai constient de presiunea amintirilor si dorintelor si mai abil in a le evita” (Bion – vol. – p.) Desigur, disciplina despre care vorbim nu este cea pe care ai putea sa o dobandesti in cabinetul de psihanaliza. Dimpotriva, in cabinet ea se manifesta, efortul tau din afara cabinetului este cel care da masura disciplinei pe care o ai in timpul sedintelor.

Un element extrem de important in descrierea bioniana este faptul ca de indata ce incerci sa respecti aceste reguli va aparea anxietatea si asta nu oricum, ci din mijlocul intregii tale vietii istorice, din mijlocul bagajului de amintirii pe care il porti cu tine.

E indeajuns sa incercati pentru doar 10 minute sa stati linistiti si sa ascultati zgomotele din jurul vostru ca si cum ati incerca sa identificati cat de multe zgomote sunt. Veti observa cu rapiditate ca nu va va veni prea usor sa va concentrati pe zgomote si sa ramaneti 30 de secunde cu ele ci, mai degraba, mintea va va fugi intr-o directie sau alta si va va servi tot felul de idei si ganduri despre preocuparile mai mult sau mai putin cotidiene.

Bion ne spune ca trebuie sa atingem acea stare incat sa simtim ca pacientul pe care urmeaza sa il vedem ne este necunoscut chiar daca intra in al cincilea an de analiza, cu trei sedinte pe saptamana. Ar parea din anumite puncte contraintuitiv, dificil de facut sau chiar imposibil si mai apoi, ce sa iasa dintr-o asemenea atitudine? Dar el ne ofera si raspunsul vizavi de urmari: „Patternul analizei se va schimba. General vorbind, pacientul va parea ca nu se dezvolta o perioada de timp dar fiecare sedinta va fi completa in sine. „Progresul” va fi masurat prin cresterea numarului si varietatii starilor, ideilor si atitudinilor in fiecare sedinta. Vor fi mai putine infundari ale sedintelor, prin repetarea materialului care ar fi trebuit sa dispara si, in consecinta, va avea loc o iutire a tempo-ului in cadrul fiecarei sedinta, cu fiecare sedinta.” (Bion – vol. – p. ). Tot el ne aminteste ca acesta este o procedura extrem de penetranta. Si cred ca asta e important de retinut.

Am citit de mai multe ori textele acestea tocmai pentru a intelege cum poti ajunge la o atare stare mentala in care sa poti urmari „discursul” interior al pacientului, daca vreti, direct, nemediat atat de mult de cuvintele lui sau ale tale. Pentru ca in fond, Bion asta ne incurajeaza sa facem…sa accesam o stare comuna, de comunicare subtila, de o profunzime ametitoare. Ameteala pe care o avem uneori dupa sedinte deosebit de intense in care conexiunea cu pacientii a fost foarte puternica si senzatia ca ne-am scaldat cu totul intr-un univers complet diferit de universul nostru intern. E ca si cum ai reveni din lumea somnului profund in lumea vigila si iti trebuie cateva secunde pentru a te lamuri unde esti, ce zi e si ce-ar trebui sa faci in continuare. Pe moment timpul a trecut fara ca tu sa stii asta sau sa fi participat in vreun fel! Ai fost in afara timpului tau!

Pentru un asemenea tip de tehnica insa iti trebuie, as fi inclinat sa spun, destul de multa disciplina. Nu ca nu s-ar putea face o asemenea „trecere” si fara disciplina dar aceea nu este de folos nimanui. Nu poti intra in lumea altuia pur si simplu si mai ales fara un respect urias. Mi-as dori mult sa treceti dincolo de aceste cuvinte pentru a vedea la ce ma refer. Dar sa revin!

Dupa mai multe lecturi, asa cum ziceam, am ramas totusi nelamurit cum poti ajunge la o asemenea stare. Bion nu pare prea clar in privinta asta. El ne spune ca trebuie sa ne straduim sa o atingem. Bine, asta e suficient si respecta o regula simpla: daca stii la ce ma refer inseamna ca nu mai trebuie sa iti vorbesc si daca nu stii inseamna ca degeaba iti vorbesc. Fair enough!

Insa indraznesc sa fac mai fac un pas care poate ca e un pas pe loc.
Cred ca nu poti avea o disciplina atat de puternica, adica nu poti atinge o stare atat de profunda de contact cu celalalt incat, practic sunteti pe un acelasi teren de manifestare, decat decat mintea ta a putut face un sens din toate informatiile de mai sus. Desi este un aspect secundar, totusi intelegerea cognitiva mi se pare un instrument foarte eficient si serveste de ancora. De exemplu, daca iti poti aduce aminte ca tot ce spui este despre propria ta minte, atunci cu siguranta ca cel putin asteptarile tale fata de ceilalti se vor modifica. Si nu e deloc de mirare ca, pentru a putea sa renunti la amintiri trebuie sa iti reamintesti mereu asta. Ar parea un cerc vicios dar nu va pot spune de ce nu e pentru ca nu am cuvintele necesare. Este insa un cerc virtuos. E ca si cum ar trebui sa decizi in mod clar si subiectiv ca vrei sa faci asta si mai apoi sa fii foarte perseverent in a face asta si dupa ce te-ai straduit foarte mult si iti dai seama ca nu poti face asta, renunti. Punctul de renuntare imi pare a fi unul dintre cele mai importante in intreaga desfasurare de pana aici dar nici un cuvant nu e suficient de puternic pentru a se apropia de el. Nimeni nu poate crede ca atunci cand renunti ai ajuns la destinatie. Pentru ca nici nu e asa desi el trebuie atins chiar asa!

Cu alte cuvinte si pe scurt, pana cand nu vei renunta la dorinta de a stii, degeaba te straduiesti sa afli. Este un minunat paradox al mintii si cunoasterii umane!
Sa presupunem ca nu doar ca am inceput sa exersam exercitiul intelegerii si eliberarii de intelegere si ca putem accesa si mentine acel spatiu in care esti in contact cu celalalt suficient de profund incat sa il „vezi” dincolo de cuvinte. Ce este atat de important incat sa necesite o asa mare zbatere? Adica incerc sa vorbesc un pic despre rostul unei taceri atat de mari si a unei discipline atat de complexe. De fapt, de-a lungul paginilor deja scrise am spus despre asta.

Atunci cand il ascultam pe celalalt este important, pentru un minimum de intelegere a ceea ce spune, sa separam sensurile pe care noi le acordam cuvintelor rostite de cele pe care celalalt, cel care vorbeste, le acorda. Pentru a face acest lucru, care la prima vedere pare atat de simplu, noi, ca terapeuti ne disciplinam, iar o parte a acestei discipline se refera la a ne sti propria noastra istorie pentru a putea identifica cu mai multa usurinta patternurile proprii de simtire si gandire. Ele vor interfera major nu doar in planul subtil al faptului de a nu-l auzi pe cel care ne vorbeste, asurziti fiind de propriile cuvinte, ci mai mult de-atat, neaflate, nedisciplinate, vor structura interactiunea terapeutica in mare parte. Asa cum spuneam, pacientul ne va spune ceea ce vrem sa auzim iar cand ne va spune altceva decat vrem sa auzim, noi nu il vom auzi, lasand continutul pe dinafara.

Atunci cand credem ca stim ce ne spune celalalt, in principiu nu-l vom mai asculta. A crede ca stii inseamna, intr-un fel, a crede ca in posesia ta se afla toate sensurile cuvintelor sau, cel putin acele sensuri care conteaza cel mai mult. Astfel fiecare cuvant pe care il rostesti va fi saturat de sensul pe care tu il dai. Lipsa de spatiu mental isi are aceasta manifestare uimitoare prin care cuvintelor le sunt inghesuite niste sensuri in ele si, burdusite fiind, ele nu mai permit nimic nou. Nu mai poate apare nimic nou intr-o minte suprasaturata pentru ca nu mai e nici un loc pentru asa ceva.

Astfel sa poti sta in liniste inseamna, printre altele, sa poti rezista unei presiuni anxioase aparte pentru a face loc necunoscutului sa apara. Inseamna sa recunosti ca nu stii ce vrea celalalt sa spuna si ca ai facut acest efort de a-ti curata propriul spatiu pentru a-l putea asculta. Atunci cand tacerea este atat de adanca pe cat spuneam mai sus, sensuri nebanuite celor doi participanti la terapie pot izvora din infinitatea psihicului nostru. Aceste sensuri chiar ii surprind pe amandoi.

Ca o concluzie…
Cred ca pe cat de dificila de acceptat este, de fapt, ideea ca ceea ce exprimam este doar o aproximare, de multe ori saracacioasa, a ceea ce traim cu adevarat, pe atat de important este sa invatam sa ascultam. Si nu poti asculta decat daca este liniste, altfel propria minte este prea ocupata cu toate sensurile pe care si le crede si nu doar ca si le crede insa falsifica o clipa prezenta, unica si autentica, printr-o istorie bogata dar trecuta. Lasand in spate amintirile si propriile dorinte, eliberam campul constiintei noastre pentru a-l primi pe celalalt asa cum este, dincolo de orice prejudecati si, pe cat posibil, aproximari. Primindu-l in felul acesta, ne revine sarcina sa gasim aproximari din ce in ce mai aproape de realitatea-a-ceea-ce-este pentru a i le comunica. Drumul e sinuos si uneori abrupt. Forme inselatoare ale mintii sunt prezente mereu si a invata sa discerni consistenta continuturilor interne necesita o disciplina enorma. Invatand sa mergi inainte fara speranta ca vei izbandi dar cu toata atentia la pasul pe care il faci, uneori ajungi acolo unde nu se poate ajunge, intr-un loc care nu e loc.

Nu stiu daca Freud a avut vreun gand de genul asta in minte cand a scris pasajul despre care am vorbit. Insa cred ca conditiile suferintei umane se afla in, intre si printre cuvintele insirate aici. Si, de exemplu, de cate ori uitam ca ideile noastre, indiferent daca sunt geniale sau nu, sunt simple idei care palesc in fata Vietii, tesem panza suferintei. De fiecare data cand emotionalul este in lupta cu rationalul, inauntrul nostru asiguram teren de manifestare suferintei. De fiecare daca cand neintelegerea relationala – prin lipsa prezentei si falsificarea istorica – este prezenta, suferinta isi intareste radacinile. Si de fiecare data cand eliberam privirea noastra, cand albul ochilor nostri este curat, eliminam o bucatica nu doar de suferinta prezenta, insa chiar de conditie a aparitiei suferintei. De fiecare data cand, printr-un efort eroic, ne marim capacitatea de continere astfel incat sa putem privi durerea ca pe durerea de-acum si nimic mai mult, o alta conditie a atasamentului fata de suferinta este eliminata.

Cred ca putem face toate aceste lucruri. Insa pentru a reusi este necesar un alt mod de a functiona, un alt mod de a intelege care face apel la resurse psihice stiute dintotdeauna dar neslefuite. Urmatorul pas trebuie sa aduca o reasezare a valorilor, o reconcepere a ce inseamna educatia, o perspectiva mai larga asupra emotionalitatii si inteligentei noastre.

Bibliografie:
Bion, WR – The complete works of W.R.Bion – vol.VI, Routledge, 2018
Bion, WR – The complete works of W.R.Bion – vol. V, Routledge, 2018
Breton. D – Despre tacere, Ed.All, 2001
Bromberg, P. – Standing in the spaces, Psychology Press, 2001
Ferenczi, S – Final contributions to the problems and method of psychoanalysis, Ed.Maresfield reprints,1980
Freud, S. – Opere esentiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei, Ed.Trei, 2017
Kohut, H – Psihologia sinelui, Ed.Trei, 2016
Suzuki, S – Mintea zen, Ed.Herald, 2015
Watts, A – Calea zen, Ed.Herald, 2018
Yalom I. – Darul psihoterapiei, Ed.Vellant, 2002