Painea noastra cea de toate zilele…

//Painea noastra cea de toate zilele…
Painea noastra cea de toate zilele…2019-01-30T17:09:38+00:00

Project Description


De-a lungul ultimei perioade de timp, datorita multiplelor schimbari dar si acumularii unor tensiuni considerabile in spatiul socio-economico-politico-etc, am ajuns sa reflectez un pic mai mult asupra starii de fapt. Randurile care urmeaza se vor referi la modul in care cred ca un om dar si o natiune se pot dezvolta. Printre randuri ma voi referi si la felul in care cred ca aceasta natiune a ajuns intr-o situatie disperata in domeniile la care ma refeream mai sus si care sunt caile naturale de urmat pentru „a trai bine”. Imi dau seama ca a expune o asemenea idee poate fi foarte dificil si sunt tentat sa aduc informatii din multe domenii si sa fac multe referinte care ar incarca textul si s-ar transforma in obstacole ale unei lecturi placute si serioase.
Voi incepe prin a ma referi, destul de generalizant, la sistemul educativ. In primul rand imi vine destul de greu sa numesc ceea ce se intampla in institutiile de invatamant si formare un sistem – ar putea lasa impresia ca este ceva organizat! Realitatea concreta ne arata ca, cu greu, putem numi organizare, de exemplu, manuale ce cuprind informatii gresite…nu depasite, cum eram obisnuiti, ci gresite. Dar, ma rog! Ideea e ca pentru a rezolva o problema, hai sa spunem matematica, trebuie sa ai formula. Fara formula nu poti rezolva problema. Iar pentru a stii ce formula este necesara ar fi nevoie, ca si conditie preliminara, sa poti citi cu cea mai mare atentie problema. Stim cu totii, desi adesea ne frustreaza enorm, ca rezolvarea se regaseste intr-o forma mai mult sau mai putin modificata, incifrata, in modul in care este formulata problema. Cred ca suntem in situatia socio-etc in care suntem pentru ca nu am reusit, si nici nu ne este prea clar ca nu am reusit, sa citim cu atentie problema. Voi expune cateva elemente simple si mai ales, cotidiene a ceea ce inseamna problema cu care ne confruntam. Asa cum spuneam, acestea adreseaza atat nivelul personal cat si pe cel societal. Si bineinteles, aceste randuri nu se vor adevarul curat si ultim ci este propunerea mea inspre o discutie constructiva si poate, cine stie, inspre o actiune eficienta. Iar pentru a formula aceasta propunere, ma voi ajuta de cunostintele psihanalitice ce-mi sunt la indemana.
Primul element verificabil pentru oricine, se refera la statutul de persoana completa, la faptul de a putea avea, de exemplu, o experienta sociala in care sa poti trai deplin experienta faptului de a fi vazut ca un om ce are gandurile si emotiile sale sau ca simplu fapt ca apartii acestei specii – ce are „chestia” care se numeste constiinta – este suficient sa primesti respect (si nu vreau sa ma refer la aberatia asa-zis educativa conform careia trebuie sa-mi castigi respectul). As vrea sa puteti retine ca nu intentionez sa spun ca acest tip de comportament uman nu este intalnit sau ca nu suntem capabili de asa ceva. Cu siguranta traim, in masura in care putem, si asemenea experiente bune/placute. Insa intinderea experientei contrare este mult mai mare, suntem mult mai mult afundati in ceea ce ar putea fi privit mai degraba ca sub-vietuire decat supra-vietuire.
Am sa completez acest scenariu cu alt exemplu – persoanele care lucreaza in marile corporatii, si nu sunt primul care o spune si probabil nici ultimul, sunt priviti mai degraba ca resurse, containere a ceva important pentru firma, nu minti si suflete care respira. Desigur, nimeni nu mai forteaza pe nimeni sa lucreze intr-o corporatie dar nu despre asta vorbesc ci despre un element atat de important care intra in alcatuirea societatii moderne asa cum o stim. Daca corporatiile au o asemenea atitudine catre omul individual, ele sigur ca fac parte dintr-o atitudine mai generala a modului de a ne privi pe noi insine ca oameni.
Mesajul este simplu. Nu ne e chiar asa de usor sa ne privim ca oameni, care au un interior si un exterior, care sunt traversati de milioane de trairi si miliarde de ganduri despre acele trairi. Nu a intrat inca in obisnuinta noastra sa ne intrebam de ce un om face ce face, si mai precis ce din interiorul lui il determina sa fac un anumit lucru. Si oricine isi poate da seama ca nu e in obisnuinta noastra sa ne punem asemenea intrebari nu doar pentru ca aproape nimeni nu ne intreaba cum suntem noi in interior dar nici noi nu stim ca avem un interior pe care am putea sa-l interogam. Aceasta abilitate se numeste in psihoterapia de azi, mentalizare.
Si aceasta este una din radacinile asa-zisului rau pe care il traim…in vietile noastre private si sociale. Nu putem discrimina intre diferitele realitati in care nu avem cum sa nu traim. Avem o realitate interna care are legile ei si care, intr-o modalitate direct exprimata suntem noi si avem o realitate sociala, exterioara noua in care traim.
Imi pot imagina ca majoritatea dintre noi ne simtim oarecum la adapost de eroarea de discriminare despre care am spus mai sus. Si ce bine ar fi sa fie asa! Insa mult prea adesea auzi oameni vorbind cu acel soi de tonalitate care iti spune ca ei cred ca detin adevarul ultim si complet, ca stiu cum stau lucrurile; sau din ce in ce mai des auzi despre oameni care se comporta ca in jocurile de playstation, urcandu-se intr-un camion si izbind multimea, lasandu-te sa te intrebi cu adevarat daca nu cumva e posibil ca de fapt mintea sa nu fie chiar atat de „atasata” de creier pe cat stiinta ne-a facut sa credem, pentru ca in mod evident in interiorul omului aluia, mintea fie i-a jucat o festa masiva, fie l-a „parasit” inainte de vreme. Sau va pot vorbi despre acel sofer care atunci cand iti vede o eroare minora in trafic reactioneaza ca si cum ai vrut sa ii furi sufletul din el si este in stare sa iti faca niste lucruri interesante chiar la intrarea in parcare. Sa continui cu exemplele acestea? Va dati seama, pot scrie o carte intreaga.
Ideea este ca toti acesti oameni nu pot face diferente intre ceea ce cred ei si intentia mea, nu pot realiza ca daca in interior le este greu asta nu inseamna ca eu vreau sa le fac viata mai grea sau, cu alte cuvinte, nu pot face diferenta intre ceea ce au inauntrul mintii lor si ceea ce se intampla in afara lor. Si astfel traiesc intr-o lume a echivalentelor, o lume care este un stadiu natural al dezvoltarii psihice a omului, stadiu caracteristic unor varste mult mai mici.
Realitatea la care ma refer aici ni se dezvaluie cu usurinta atunci cand ne dam seama ca am avut o zi grea la servici si ne intoarcem nervosi acasa, unde ne certam cu cei apropiati. In asemenea momente, mintea noastra esueaza sa inregistreze schimbarea mediului si uneori chiar schimbarea persoanelor din fata noastra, astfel partenerii de viata devin sefii cu care, de data aceasta, ne putem rafui.
Astfel, de cele mai multe ori, traim intr-o lume interna atat de profund incat nu sesizam schimbarile exterioare si fortam exteriorul, ii impunem ritmul si imaginea noastra interne. Asta se intampla dintr-un motiv clar – pentru a ne putea vedea pe noi insine, avem nevoie de o „oglinda”, de un alt om in ochii caruia sa ne putem reflecta. Ochii nu se pot vedea pe sine!
Daca insa, neputand sa fac diferenta intre ceea ce am inauntru si ceea ce se afla in afara mea, si uitandu-ma in ochii tai, vad, sa zicem, suparare, am sa cred ca am inauntrul meu suparare. Am sa cred ca supararea pe care o vad in ochii tai are cumva de-a face cu mine. Nu am sa pot sa inteleg ca supararea ta, tine mai degraba de tine si eventual de un alt mediu din care ai cules-o. Astfel tu mi-ai daruit supararea ta pe care o voi ingriji ca pe ochii din cap, si o voi face mare-mare…si vom trai impreuna in…Romania!
Si ce mi se pare cel mai interesant este ca tu, cel care citesti acum, crezi pur si simplu ca functionezi altfel. Crezi ca parerea ta despre tine iti este destul de clara si ca motivele pentru supararea ta iti sunt atat de evidente dar mai ales intemeiate pe o realitate logica si concreta si nu exista nici o indoiala ca tie nu ti se poate aplica aceasta modalitate in care psihicul nostru creste si care modalitate este practicata de psihoterapeutii si psihanalistii din intreaga lume de mai bine de o suta de ani. Nu este interesant ca uneori ne comportam ca si cum o serie intreaga de oameni, adesea geniali, au fost de fapt niste idioti care si-au pierdut viata spunand tot felul de chestii de care nu ne chiar pasa?
Si la fel e si cu ceea ce implica traseul spiritual al crestinismului…toata lumea vorbeste de ce fac popii, dar nimeni nu pare dispus sa citeasca macar o jumatate de pagina din Sfintii Parinti si sa spuna ceva despre asta! Ah, critica e mult mai aproape de noi iar intelegerea……
Nu, nu as putea niciodata sa acuz un om pentru ca i se pare ca asemenea idei nu i se aplica. Si stiti de ce? Pentru ca indraznesc sa ma intreb – oare de ce crede asta? Ce anume dinauntrul lui il face sa creada asta? Este posibil sa fie la randul lui un om genial care sa descopere altceva decat au spus cei care au marcat istoria dezvoltarii umane pana acum…sa il ascult un pic pentru ca orice e posibil! Saltul inainte se face fara aroganta, critica distructiva, delasare, viclenie si atitudine superioara.
Atitudinea superioara insa este un alt pilon al experientei de zi cu zi care ne lasa sa intrevedem locul pe care il ocupam, realist vorbind. Aici voi face apel la capacitatea dvs de a intelege ceva putin mai greu de inteles.
Cand ma refer la atitudine superioara nu ma refer neaparat la acel tip de grandomanie, pe care de altfel il stim cu totii si trebuie sa-l suportam. Nu ma refer la faptul ca trebuie sa port doar haine de firma si sa am cel mai nou telefon care a aparut pe piata sau ca, pentru a face cea mai buna impresie, pentru a-l orbi pe celalalt, am sa-mi imbrac masina in aur. Astea sunt comportamente vizibile dar nu ele sunt esentialul in ceea ce numesc atitudine superioara. Ma refer in special la acel sentiment de omnipotenta a celui care, desi nu poate face prea bine diferenta intre el si mine – adica nu se poate raporta la mine ca la o persoana care are un interior separat de al lui – ma aseaza in pozitia unui „obiect” de care se poate folosi asa cum ii este lui pe plac. Eu trebuie sa fiu orbit de „stralucirea” ce mi-o arata, in caz contrar poate fi rau cu mine.
Multi psihanalisti au scris in detaliu despre acest aspect, care, si el este un aspect al dezvoltarii natural umane dar care, de asemenea, apartine unei varste timpurii al acestei dezvoltari. Daca vreti putem spune ca dupa o anumita varsta acest aspect devine un impediment in dezvoltarea psihica si daca copilul nu are mediul in care sa poata creste, aceasta devine o fixatie psihica la un stadiu infantil. Omul care crede ca pot simti ce doreste el simt, ca pot gandi ce doreste el sa gandesc, ca pot face ce doreste el sa fac, pur si simplu fara a lua in calcul ca eu sunt separat de el si, implicit, ca toate acele manifestari isi au subiectivitatea proprie lor si nu lui, ei bine, omul acela nu a reusit sa se dezvolte psiho-emotional. Aplicati acesta idee in domeniul relatiilor afective, incercati macar pentru o clipa sa va observati asteptarile pe care le aveti de la partener, si apoi ne vom putea aseza la masa discutiilor de pe pozitii egale.
Aceste prime doua aspecte ale functionarii umane, pentru care putem gasi exemple in viata cotidiana fara numar, ei bine, se imbina perfect. Aveti acum in fata ochilor mintii un om care nu face diferenta prea bine intre faptul ca are o stare de tensiune inauntru ci crede si ca oamenii au ceva cu el si il tensioneaza…ei sunt de vina…si un acelasi om care are mari asteptari din partea celorlalti sa-l linisteasca, sa-l calmeze, sa-i ofere ceea ce are nevoie/doreste iar daca acesti ceilalti nu se supun, starea de tensiune tinde sa escaladeze si sa se reverse peste limitele acelui inautru personal.
Cum se vede asta? Asa cum spuneam, se vede in toate acele situatii in care reactiile nu sunt in acord – ca intensitate – cu evenimentele cauzatoare, adica atunci cand exageram. Atunci stim ca limitele interne sunt chinuite sau, in cele mai dramatice cazuri, complet distruse.
De asemenea, se vede atunci cand am asteptarea ca celalalt sa imi ofere cu exactitate, ca un ceas elvetian, ceea ce are el si de care am nevoie sau doresc eu. Aceasta asteptare este insotita de indreptatire, altfel spus nu ma intereseaza in ce stare esti tu, nu ma intereseaza daca vrei, nu ma intereseaza despre tine nimic – tu acum trebuie sa imi pui masa! Tu nu esti o persoana pentru mine ci un furnizor – o mana, o bucata de mancare, un san! Nu ma interesezi tu ci doar o abilitate de a ta! In minte mea nu exista posibilitatea ca tu sa nu faci asta sau sa nu vrei asta si daca cumva incerci sa iti manifesti subiectivitatea – adica viata proprie – atunci am sa te pedepsesc!
Acesta este un mod de comportament specific unui nivel scazut de dezvoltare psiho-emotionala! In acesta propozitie nu este nici o judecata de valoare, nici o invinovatire sau critica. Pur si simplu este o descriere in acord cu stiinta psihanalitica!
Si tot psihanaliza ne arata ca atunci cand comunicarea cu Celalat este impiedicata, rezolvarea conflictului ce ofera perspectiva cresterii devine imposibila, iar conflictul cu exteriorul este preluat in lumea noastra interna si se transforma intr-un rezident structurant. Astfel devenim purtatori ai unui camp de lupta interior si ne vom purta cu Celalalt, adesea cel mai apropiat de noi – familia, exact cum am face cu inamicii ce ne doresc supunerea, cedarea, moartea.
Ma reintorc la alte cateva exemple din viata de zi cu zi pentru a intregi scenariul. Atunci cand saluti si nu ti se raspunde la salut – este un gest agresiv care adreseaza nivelul identitatii umane. Atunci cand ai o pana la masina in mijlocul traficului si nu opreste nimeni sa te ajute – momente in care realizezi la fel de bine ca ai putea disparea chiar in momentul acela din viata si singura reactie ar putea fi cea a unei camere de telefon care retine dematerializarea ta spontana. Atunci cand treci pe langa un cersetor si nu poti face nimic altceva decat sa intorci capul cu dispret – adreseaza acelasi nivel uman. Atunci cand parchezi nepotrivit iar ceilalti, oricine ar fi ei, de-abia asteapta sa iti spuna cat de nepotrivit ai parcat. Atunci cand ne intelegem asupra unor aspecte iar apoi cuvintele spuse nu mai au nici o valoare. Ei bine…etc…
Bun! Date fiind aceste aspecte haideti sa vedem cum arata peisajul socio-etc cum ii spuneam la inceput. Pai facand o paralela, as zice ca asa cum un copil nu creste bine pur si simplu, ci doar daca are un mediu suficient de bun, la fel unei societati nu ii poate fi bine decat daca are un mediu suficient de bun. Si mai putem face un pas in interogarea asta – cine ne poate spune ce inseamna asta, un mediu suficient de bun? Ah, asta asa e – si nu am vrea sa auzim o mie de pareri de la specialisti pentru ca in final sa nu mai stim nimic clar. Cum aflam?
Cred ca am un inceput de raspuns la intrebarea asta. Cum invatam sa citim? Pai la inceput invatam literele…fara ele nu se prea poate. Si apoi unim literele si iese un cuvant si tot asa…stiti…
Mi se pare mult mai dramatic decat faptul ca traim niste vremuri anomice, dezordonate, faptul ca nu suntem pregatiti in nici un fel sa negociem nici cu ele si nici cu consecintele lor. La nivel de popor educatia noastra a fost si este la nivelul minim si cred ca v-ati lamurit ca nu vorbesc aici de acumularea de cunostinte ci de transformarea acestor cunostinte intr-o viata demna de om. In bibliografie gasiti un material video absolut ingrozitor despre felul in care romanii au fost „pregatiti” in comunism sa negocieze cu realitatile prezente. Si asta nu doar intamplator sau intr-o anumita regiune a tarii noastre – noi traim in consecintele felului in care am organizat viata in acest spatiu! Dezordinea – a se citi trauma – nu (mai) este pentru noi un cuvant sau o realitate des intalnita ci o realitate interna care ne insoteste oriunde am merge. Si nu, inca nu ne educam asa ca, va rog sa nu va amagiti vizavi de cum va arata viitorul. Institutiile educative si formatoare, atunci cand au totusi o forma, arata ca niste mamuti adormiti care daca totusi se vor mai trezi vreodata, isi vor da seama ca au murit de mult. Asta in conditiile in care informatii despre cum am putea sa ne educam sub gloante, avem. Ce pare ca nu avem, nu inca, sunt lumile interioare in care asemenea sisteme de educatie sa aiba loc de creatie. Nu avem mame insarcinate cu idei bune pentru copii! Nu avem tati care sa asigure asta!


Bibliografie:

Informatii Contact

Mobile: 0736660777

Web: psihanalitica.com

Videoclipuri recente

Articole recente